7:30.Aştept trenul. Peronul este îmbâcsit de oameni grăbiţi. Din când în când privirea întrebătoare cercetează fiecare călător.
Îl aştept. A zis că o să vină (atunci eram convinsă că o să vină). Am scos din buzunar un bileţel îndoit pe care stăteau înşirate câteva cuvinte deformate. "Am să fiu acolo". Biletul nu era scris de el, dar asta am aflat-o mai târziu, fără să vreau. Recitesc biletul de fiecare dată când mi se pare că-i desluşesc silueta printre atâţia străini.
Trenul a sosit fără întârziere. Era momentul în care lumea îşi ia rămas bun. Eu nu pot. Nu am cum. Mă uit nemulţumită în jurul meu căutând pe cineva pe care să-l îmbrăţişez. Nu era nimeni. În fond era vina mea.Mi-am şters o lacrimă fierbinte din colţul unui obraz şi am făcut un semn larg de rămas bun tuturor străinilor ce mişunau pe peronul îngust.
Când să urc în tren un tânar înalt cu zâmbet larg îmi şopteşte la ureche:
-He's not coming!
-Poftim?!
-Aştepţi pe cineva, nu?!
-Nu, nu. Ai greşit, am spus eu încercând să ascund dezamăgirea ce m-a cuprins când am realizat că el nu vine.
-As I said, he's not coming!
Mă uit la el cu o privire batjocoritoare şi mă urc în tren.
Trenul porneşte. Deschid o carte şi încep să citesc. Peste câteva minute se aşează lângă mine acelaşi băiat de mai devreme. Asculta muzica. Îmi place ce ascultă. Ne-am ignorat reciproc timp de o oră.
- Îl cunosc. Jason. E un prieten de-al meu.
Mă uitam uimită la cel de langa mine. Cine e? De unde ştie că îl aşteptam pe Jason?
Iar din căştile lui răsunau acut câteva versuri:
