Înainte de început

Stătea acolo, pe tronul său de marmură neagră. Împietrit și prăfuit. Nici om, nici înger, nici demon. O existență de sine stătătoare, atotputernică, atotștiutoare. Nici dumnezeu, nici diavol.

- Mi-e frică, i-am spus cu privirea în pământ.

- De cine? i-am auzit vocea răsunând prin pereții cristalizați de ametist și diamant negru.

- De ei, de tine, de toți.

L-am simțit încruntându-se. Încă nu aveam curaj să-l privesc.

- De ce ți-e teamă de ei? m-a întrebat din nou.

- Pentru că sunt goi și epuizați de timp. Sunt făuriți din oglinzi transparente. Au doar clipa de acum și nimic altceva. Mi-e teamă că mă vor converti la religia lor păgână de sclavi ai pământului.

- Nu ți-e credința suficient de puternică?

- Îmi este, dar și nesocotința lor e la fel.

- Bine... Dar de mine de ce îți este teamă?

- Pentru că tu ești altfel. Ești chiar mai rece decât ei, în ciuda faptului că interiorul îți e mai luminos. Ești crud și netemător. Dacă ei sunt ai timpului, timpul este al tău. Ești aisi și nicăieri. Dăinuiești de veșnicii într-u veșnicii. Mi- e frică că n-ai să mă accepți, că semăn prea mult lor.

Îi simțeam privirea ațintită asupra mea. Mă încerca.

- De ce nu mă privești? mi-a adresat el cuvântul.

- Pentru că nu merit. Nu exist încă pentru a te privi. Sunt încă din porțelan anatomic.

- Ți-e teamă să mori? m-a întrebat apăsat.

- Nu. Am murit de prea multe ori.

- Ți-e teamă să te naști?

- Da. Mi-e teamă să nu retrăiesc trecutul.

- Și totuși o faci. Îl retrăiești. Mereu. Teama ta este trecutul tău. Și acum îți retrăiești teama. Îți retrăiești trecutul.

Vocea sa se îmblânzi. Îmi vorbea calm și încet.

- Acolo e diferit. Trecutul nu mai ține de teamă. Acolo trecutul ține de vise. Acolo ți se fură sufletul și ți se spune să-ți construiești altul nou după un model în alb dat de ei. Și singurul suflet ce știi să-l desenezi este cel vechi. Este trecutul vechi. Și astfel, trecutul nou e trecutul vechi.

Îi vorbeam aproape șoptit. Mă apropriam de sfârșit. Nu mai aveam putere.

- Voi muri din nou, i-am spus înfundat. Știam că nu înțelege suferința, dar vroiam să o simtă în glasul meu.

- E ultima ta moarte? m-a întrebat.

- Nu. E penultima. E ultima viață. Apoi urmează procesul. Va trebui să-mi alegi soarta, să te decizi dacă sunt vrednică sau nu.

- După ce tu vei pleca, vor mai fi și alții, mi-a spus el încet și binevoitor. Mulți dintre ei sunt la ultima moarte. Și înaintea lor au fost mulți. Toți precum tine. Nu ești unică, posibil nici aleasa. A șaptea viață e cea mai grea. Puțini au trecut de ea, dar niciunul nu a rezistat după ea. A șaptea moarte este cea mai dureroasă, iar a opta naștere cea mai lungă. E posibil nici să nu ajungi la ea.

Vocea lui era iscoditoare, precum un sâsâit.

- Atunci îți spun adio de pe acum.

I-am zâmbit și mi-am ridicat privirea. Am închis ochii înainte să-i zăresc chipul. Apoi am așteptat. Moartea avea sa mă înghită. O doream cu nerăbdare.

Era liniște. O liniște de infinit. Inima de carne îmi izbea cu putere pereții pieptului. Bum. Bum. O tobă în mine. Nu mă durea. Nu mă relaxa. Pur și simplu era acolo amintindu-mi că încă nu eram ca el, ca încă puteam dispărea în neant.

Așteptam. Nu aveam emoții. Prima dată am avut. Și a doua oară. Apoi m-am obișnuit.

Așteptam. Știam prin ce voi trece. Cunoșteam procesul și eram pregătită să îndur orice durere.

Așteptam... Și apoi a venit.

Pielea moale, zbârcită, de bătrân uman, a început să se înfierbânte, să se coloreze în nuanțe roșiatice. Apoi a început să mă ardă. Flăcări mici ieșeau prin poti, extinzându-se, cuprinzându-mi întreg trupul ingheboșat . Părul alb și rar s-a aprins și el în flăcări. Focul mă mistuia încet, molcom, pătrunzând tor mai adânc prin învelișul organic. A ajuns la mușchi, la stomac, la inimă, arzându-mă tot mai tare. Mă ustura până-n suflet. Apoi s-a infiltrat până la oase, până-n oase, în măduvă, în coloană, în cutia craniană. Durea. Niciodată nu duruse astfel. O flacără ce mă distrugea în întuneric. Muream. Muream încet, sub puterea focului purificator.

Apoi întunericul s-a disipat sub razele luminoase ce veneau de oriunde. Raza calde, dulci, vindecătoare. Îmi atingeau sufletul căci doar asta rămăsese din mine. Trupul a ars, a devenit cenușă. Lumina creștea în intensitate, cuprinzându-mă, înghițindu-mă. În jur - liniște de infinit. Apoi razele aurii, orbitoare s-au înlănțuit în mine, pătrunzându-mă. Durerea se intensifica, se mărea cu fiecare fir de soare ce mă atingea. Tot mai repede, tot mai violent, tot mai suferitor si mai chinuitor, lumina își făcea loc prin fărâmele mele, smulgându-mi siguranța, hotărârea. Știam că dacă vreau pot renunța, dar nu- nu vroiam. Am lăsat razele să mă disece, să mă umple, să mă tortureze.

Acum nu mai conta nimic.

Trebuia să mă renasc!