Extaz

Capitolul 2-Gânduri

Închid zgomotos uşa şi rezist cu greu tentaţiei de a arunca ghiozdanul pe jos. În timp ce-mi dau geaca jos, simt un miros îmbietor de tartă cu cireşe.
-Mamă, strig eu mirată, cum de eşti acasă?
-Azi am terminat mai devreme, nu te bucuri?
În loc să răspund, alerg până la ea şi îi dau una dintre îmbrăţişările miraculoase care te fac instantaneu să simţi că tu chiar contezi.
Adulmec ca un copoi aerul.
-Miroase foarte bine...
Privesc spre masă.
-Şi arată foarte bine. Dar acum, testul gustului.
Iau o îmbucătură zdravănă din tartă.

-Draga mea, nu-ți strica pofta de mâncare, ai niște pui la cuptor pe farfuria aia.

-Tartă cu cireșe și pui la cuptor? Uau mamă, zică devine din ce în ce mai bună.

-Și ce ai mai făcut azi la școală?

-Am dat un test la mate... fac o pauză teatrală, am știut, adaug eu cu un aer lăudăros. Am prezentat una dintre cărțile mele preferate și... a, da, am un coleg nou.

-Da? Și cum îl cheamă?

-Damen.

-Și cum e, e drăguț?

-Mamă!! spun eu agasată.

-Okay, nu mă bag în viața ta amoroasă.

-Poftim?! Ce viață amoroasă, e doar un coleg nou. Totuși, cred că m-am împrietenit cu el. E un tip destul de interesant. I-am făcut cunoștință cu ceilalți din grup.

-Foarte drăguț din partea ta că-l ajuți să se integreze. Să știi că mă duc la tatăl tău să-i duc niște tartă, sigur o să se bucure să mă vadă.

-Toată lumea se bucură când te vede , mamă, spun eu cu zâmbetul pe buze.

Ca să fiu sinceră, pur și simplu o ador pe mama. E genul ăla de persoană care reuşeşte să-ţi aduca zâmbetul în cea mai mohorâtă zi de toamnă. E ca o rază de soare printre frunzele ruginii.
-Bine atunci, eu mă duc să-mi fac temele. Pa, mamă!
-Pa, scumpo! S-ar putea să mai stai puţin la spital, cu tatăl tău.
-Adică cu soţul tău, chirurgul desăvârşit. Dacă cumva întreabă, să-i spui că m-am spălat pe mâini.
-O să-i spun, zice ea râzând.
Şi pleacă, dramatic, aş putea adăuga.
Mănânc repede toate bunătăţile facute de mama. Nu mă tem că-mi stric aşa-zisa siluetă. Cum am mai spus, nu sunt cine ştie ce interesată de aspectul fizic, dar totuşi nu mă supăr că am o greuate normală.
Urc lent scările spre camera mea. Nu am absolut nicio temă de făcut, le-am terminat toate în weekend. Vă rog să nu credeţi că sunt un soi de tocilară. Mi s-a atribuit termenul ăsta tot gimnaziul. Chiar nu-l mai suport. Pauze petrecute în baie plângând... Lacrimi peste lacrimi... Nu doresc nimănui aşa ceva.
Îmi iau telefonul de pe noptieră, unde l-am uitat dimineață, şi îl închid. Nu vreau să fiu distrasă în vreun fel când mă hotărăsc să încep o carte. Totuşi în mintea mea se întrezăreşte o idee.
Iau un caiet de pe birou şi scriu pe prima pagină "Gânduri". O să-mi prindă bine să trec pe hârtie ceea ce-mi trece prin minte.

"Oare iubirea nu este de fapt o proiecţie a sufletului, o fantasmă care să ne aline suferinţa crescândă din timpul vieţii, distrăgându-ne de la adevăratul scop?
Totuşi acum vine întrebarea firească pe care şi-o pun civilizaţiile de secole, poate chiar de milenii... Care este scopul vieţii? Mulţi spun că trebuie să iubeşti, că fără acest sentiment complex nu există viaţă, ci doar existenţă neînsemnată. Unii cred că viaţa este menită cunoaşterii, iar alţii îşi dedică tot timpul templului indestructibil numit suflet.
Toţi aceştia spun că trebuie să îţi trăieşti viaţa fără a pierde o secundă. Dar ce însemnă cu adevărat să îţi pierzi timpul?
Pentru unii iubirea e o pierdere de timp, iar alţii cred că micile bucurii cotidiene ne împiedică să ne ating scopul măreţ pentru care trăim.
Eu nu am vreun scop în viaţă. Poate vă întrebaţi de, ce. Ei bine, noi suntem doar nişte fiinţe neînsemnate în vâltoarea de nestrăbătut a Universului. De ce vrem să credem în continuare că marele cosmic depinde de nişte existențe efemere. Cât de egoiști putem să fim. "

Intitulez această reflecţie "Scopuri", după care scriu un alt titlu, "Prinţi şi Prinţese" şi încep să notez:

"Nu vreau să ajung ca orice adolescentă, plângând în pernă pentru că prințul din povești întârzie să apară la bal. Niciodată nu se gândesc că poate el nu apare pentu că nu suntem acele prințese din castel menite unui prinț frumos."

Închid caietul și îl așez cu grijă pe birou de parcă ar fi un artefact sacru din timpuri antice.

Nu trec nici 5 minute că redeschid caietul pe care îl redenumesc "Cartea Căii". Doar cei care au citit "Numele vântului" vor înțelege.

Viața ca un roman:

"Îmi doresc ca viața mea să fie un roman. Vreau să am aventuri demne de povestit, de scris în cărți. Dar uneori am impresia că toată viața mea e o imitație ieftină, că preia anumite părți pe care le-am citit în cărți, în miez de noapte, într-un pat cald cu pătura trasă peste cap, pe o bancă, într-un parc sau pe iarbă, într-o grădină."

Știu că au trecut o sută de ani și-o zi de când n-am mai postat și aprent n-am nicio scuză pentru că e vacanță, dar într-un final am venit și cu capitolul 2 care e mult mai scurt decât precedentul.