Back for you // H.S. | ÎN PAUZĂ |

Prolog

-Adio, Amanda. mi-a zis, privindu-ma atent.

-Adio, Harold. i-am raspuns, facandu-l sa surada usor. 

I-am zambit amar, incercand sa opresc lacrimile ce amenintau sa cada. Mi-am incolacit mainile in jurul gatului sau, cuibarindu-ma la pieptul lui. Mi-a raspuns la imbratisare, pupandu-ma in crestet si oftand usor. Imi ciufuli parul, indepartandu-se puin de mine ca sa ma poata privi in ochi. 

-Sa nu ma uiti. mi-a spus, spargand tacerea ce se formase intre noi.

-Niciodata. am lasat o lacrima sa mi se scurga pe orbraz, desi stiam ca il va intrista pe baiat. A oftat, facand un pas mai aproape si inchizand spatiul dintre noi. Mi-a sters lacrima cu degetul mare, scanandu-mi trasaturile fetei. S-a aplecat cativa centimetri, acum simtindu-i respiratia calda pe fata. Si-a lipit buzele de ale mele, prinzandu-ma de talie si tragandu-ma mai aproape de el. I-am raspuns stangace la sarut, jucandu-ma cu buclele sale cafenii.

Am oftat, amintindu-mi ziua aia. Am inchis televizorul si am aruncat telecomanda pe masa, nemaiputand sa ascult interviul ala. 

Nu am uitat de unde am plecat.  i-ai spus tipei cu sani falsi ce prezenta emisiunea. Atunci de ce ai uitat de mine? M-ai parasit, Harold. Mi-ai promis ca vei veni acasa, ca totul va fi ca inainte. De ce m-ai mintit? Ti-a placut sa te joci cu inima mea? Te-am asteptat, dar nu ai mai venit. Nici macar nu m-ai sunat dupa concurs. Am mai aflat despre tine de la tv si de la mama ta, care inca vorbeste cu mine. Dar nu te mai astept. Te-ai schimbat, Harold. Simt asta. Asa ca o sa merg inainte. Adio, Harold. 

Am ajuns sa vorbesc singura. Omul ala m-a facut sa vorbesc singura. Cel mai bun prieten al meu, cel care ma apara mereu, cel cu care am fost la baluri, cel cu care m-am imbatat pentru prima data, cel cu care aproape am cazut in raul ala mare de la bunici. Cel alaturi de care am crescut. In orice amintire din trecut apare el. Cand am invatat sa fac la olita, era acolo, incurajandu-ma, chiar daca era la fel de speriat de scaunul care mananca copii ca si mine. Cand am fost prima data la dentist, a fost acolo, tinandu-ma de mana, cantandu-mi genericul unor desene animate. Cand mi-am rupt mana, a stat cu mine in spital timp de doua zile, mi-a sters lacrimile, m-a facut sa rad. Cand primul iubit s-a despartit de mine, a trebuit sa il invinetesc ca sa nu ii "dea o lectie". Si-ar fi luat bataie, dar nu ii pasa. Tipul ala ma ranise, asa ca trebuia sa plateasca. A fost mereu acolo pentru mine. Unde e omul ala fara de care nu puteam trai?

Am clipit de cateva ori, incercand sa alung lacrimile ce imi incetosau vederea. M-am trantit pe pat, deschizand laptop-ul, cautand o stire care sa nu aiba legatura cu el sau ceilalti baieti. Desigur, peste tot doar One Direction. Am inchis laptop-ul si m-am intins in pat, tragand patura peste mine. M-am holbat la tavanul alb, in fata ochilor mei parca derulandu-se un film, adormind in cele din urma.

____________________________________________________________________

Da, da, poveste noua. M-au apucat fan-fic-urile. 

Am nevoie de parerile voastre. Multe pareri. Merita sa continui? Ati mai vazut pe undeva ideea asta? Nu stiu daca e originala, asa ca vreau sa imi spuneti daca vi se pare prea comuna.