25 de ore până la răsărit

Capitolul 1

Materialul aspru al sacului îi dădea mâncărimi şi picioarele o dureau. Ţinută încă bine de braţe, a străbătut mai mult decât a putut ţine socoteala. La un moment dat numărase două mii de paşi dar, împiedicându-se, a pierdut numărătoare.

Acum doar mergea, întrebându-se ce avea să i se întâmple. Din când în când îşi auzea fratele trăgându-şi nasul dar în rest nimic. Desculţă, încerca să calce cu grijă printre rădăcinile tari ale copacilor. Tălpile îi erau zgâriate şi o usturau, dar nu îndrăznea să se oprească.

Respira cu greu din cauza sacului şi era transpirată. Spatele îi amorţise de la poziţia în care îi erau ţinute mâinile şi picioarele îi erau reci. Dar, era vie.

Un pas făcut strâmb şi o durere pătrunzătoare i-a cuprins talpa. Un scâncet slab îi scapă fetei, când aceasta îşi muşcă îndurerată buzele. Dacă nu o ţineau ar fi căzut şi cu siguranţă ar fi dobândit mai multe răni.

- Paul!

Vocea străbătu liniştea ca o suliţă. Nimeni nu vorbise în ultimele minute sau ore.

Grupul se opri. Cu piciorul pulsându-i, fata fu recunoscătoare că-l poate ţine puţin ridicat.

- Da? răspunse cel ce se presupunea că e Paul.

Avea o voce moale şi se auzea de undeva din faţa ei. Îşi îndreptă faţa spre el, deşi tot ceea ce putea vedea era o mare de întuneric. Urmară câteva crenguţe călcate şi urme de paşi apoi prima voce reveni în spatele ei.

- Sângerează.

Fata tresări la auzul glasului, deşi ştia că se află acolo. Alţi paşi care se apropiară şi brusc îşi dădu seama că toţi, mai mult ca sigur, se holbau la ea.

- Ridică piciorul! mormăi cel care o ţinea de mână.

Să îl ridice sau să nu se supună? Ce mă fac? Viaţa sau mândria?

- Nu auzi să ridici piciorul? repetă cel de lângă ea, zdruncinând-o cu putere.

Viaţa.

- Urăsc copii, spuse Paul oftând şi apropiindu-se.

- Nu sunt un copil! se trezi ea strigând.

- Ridică piciorul cum ţi s-a cerut, fato, şi nu ne mai face atâtea probleme. Mai avem cale lungă.

Fata ridică piciorul, pufnind superior.

- Ridică-l mai sus.

- De ce?

Glasul îi veni de nicăieri şi începu să prindă curaj când i se adresă lui Paul. Deşi părea liderul lor, emana prea multă blândeţe ca să îi facă ceva.

- Pentru că ţi-am spus să o faci. E un ordin.

- Nu eşti şeful meu. Să asculte ceilalţi de tine.

- Circumstanţele îţi pun cuvintele în umbră, nu crezi? răspunse Paul, amuzat.

Cu o mişcare rapidă, sacul de pe capul ei dispăru, oferindu-i posibilitatea să privească în ochii bărbatului din faţa ei. Clipind des, prinsă în privirea blândă a acestuia ca într-o transă, făcu cum i se ceruse. El o răsplăti cu un zâmbet slab apoi îi cercetă talpa.

- Te-ai înţepat.

Eh, nu mai spune, Mr. Evidentus!

- Jaz, adu-mi trusa.

În dreapta lui Paul câţiva se foiră, dintre ei răsărind un tânăr, nu cu mult mai mare ca fata, cu cei mai albaştri ochii pe care ea îi văzuse vreodată în viaţa sa. Privirea poposi asupra ei pentru o clipă, un zâmbet ştrengar părăsindu-i buzele înainte să se apropie de Paul cu o cutie mare, alba. O puse jos, lângă piciorul fetei apoi se retrase.

Cu mişcări meticuloase, bărbatul din faţa ei deschise cutia şi scoase o sticluţă mică de spirt. Turnă puţin pe o bucată de vată apoi o lipi de rana fetei.

Instinctiv, acesta ţipă când contactul cu pielea îi dădu usturimi, lovind cu genunchiul.

- Copil stupid!

Paul. Îi spărsese nasul cel mai probabil.

- Doare! strigă ea, în loc de scuză.

El mârâi enervat, însă nu mai spuse nimic. Îşi şterse cu o mână sângele de la nas apoi continuă, cu ceva mai multă grijă, să îi cureţe rana.

Fata se holbă o vreme la părul său tuns scurt, negru. Semăna izbitor de mult cu al tatălui ei. Tatăl ei...

Înghiţind în sec, alungă imaginea ce i se forma în cap şi aruncă un ochi în jur. Privind peste umăr, îşi putu observa fratele adormit în braţele protectoare ale unui bărbat solid, poate ceva mai tânăr la Paul.

- Gata, te-am rezolvat! se auzi vocea lui Paul în timp ce-i lega o bucată de pânză în jurul rănii. Vezi cum te mai răneşti.

Şi porniră. Doar că de această dată pasul le era mai rapid şi fata abia reuşea să îşi ferească talpa rănită.

Înaintau greu, desişul devenea din ce în ce mai des până când se opriră. Dezorientată, fata încercă să îşi ciulească urechile dar era prea mult zgomot în jur pentru a distinge ce se întâmplă. Cu toate acestea auzi maşinile şi glasurile. Mai multe glasuri.

- Avem oaspeţi? o voce groasă, veselă, sună în urechea fetei făcând-o să-şi lipească tâmpla de umăr pentru a atenua sunetul. Kamel o să fie încântat!

- Cât de sigur eşti de asta? Încă nu ai cunoscut-o pe fată.

- Se pare că nasul tău, da, Paul. Sau mă înşel? întrebă o altă voce ceva mai serioasă.

- Chiar deloc. Are picioare zvelte, ce pot spune?

- Ei bine, poţi să îmi spui mie cum a ajuns nasul tău lângă piciorul ei.

- Fraiera s-a tăiat în ceva, cred. A trebuit să o bandajez.

- Mai bine o omorâm! spuse o voce de lângă de ea.

Fata tresări şi, pentru prima dată, ridică privirea. Uitându-se fix la ea, o tânără scundă, tunsă scurt, rânji nebuneşte.

- Potoleşte-te, Mia. Nu mai încerca să o sperii. Nu trebuie toţi nou-veniţii să ştie că eşti o scorpie, ştii?

Mia pufni şi se întoarse cu spatele, făcând cu mâna un semn de lehamite.

- În fine...

- Să mergem! Kamel probabil ne aşteaptă, spuse Paul, uitându-se încruntat în urma Miei.

Maşina în care o băgaseră se zdruncina puternic pe drumul plin de pietre. Mâinile i se odihneau în poală, strângând materialul subţire al cămăşii de noapte. Îi era frig iar piciorul îi zvâcnea. Drumul o epuizase şi era recunoscătoare că îşi putea odihni puţin ochii. Gândul o purtă departe, înapoi în casa unde crescuse, alături de trupul inert al tatălui ei. Îi spuseseră că aşa vor sta lucrurile. Chiar îi spuseseră; în cel mai sumbru mod. Dar ea refuzase cu încăpăţânare să îi creadă. Şi acum iat-o aici, păşind pe o poteca mult prea sumbră pentru un copil de vârsta ei.

Mersul maşinii deveni lin, uşor tremurat. Asta îi amintea fetei de zilele în care mama ei o legăna pe picioare pentru a o face să doarmă. Vremuri de mult apuse, dar totuşi frumoase. Pierdută printre gânduri, legănată de maşină, fata adormi.