SUGAR and SPICE ✔

Capitolul XII - Mi-a fost dor de tine.

Când am ajuns înapoi la hotel şi am găsit biletul lăsat de Harley, am simţit cum mă încearcă un sentiment necunoscut.

Disperarea.

O disperare înflăcărată, aprigă, de o culoare cenuşie cu o tentă roşiatică. Valul de disperare s-a abătut asupra mea din plin, lovindu-mă cu brutalitate şi trimiţându-mă alunecând în reluare lângă pat.

M-a părăsit.

Şi cum să nu o facă? Cum să nu o facă când eu i-am luat iubirea cu atât de multă certitudine, fiind sigur că nu ar avea curajul să mă părăsească tocmai pentru că mă iubeşte atât de mult.

Un nod mi se instalase în gât şi simţeam o greutate invizibilă apăsându-mi pieptul, făcându-mă să mă scufund în covoraşul moale ce-mi servea drept pat.

Chiar m-a părăsit.

Era ca şi cum se evaporase de tot. Nu exista nicio urmă a existenţei ei aici, cu toate că ea nu fusese o nălucă. Disperarea îmi pulsa în tâmple, curgându-mi prin vene. Simt cum geaţa mi se instalează în stomac şi vreau să vomit, dar îmi simt membrele amorţite.

Îi ia durerii fix trei minute să mă săgeteze pe toate părţile, cauzând un hohot să-mi tremure în piept. Îl ţin acolo, nu-l las să iasă. Sunt bărbat. Nu voi plânge.

Vreau să plâng totuşi.

Disperarea e oribilă. Aş fi preferat furie. Aş fi preferat dor.

Dar disperarea, oh, disperarea mă sufocă. Îmi simt gura uscată şi buzele crăpate, iar când trec cu limba peste ele mă ustură şi sângele îmi tâşneşte dintr-o crăpătură minusculă.

Las sângele să-mi picure în gură, făcându-l să alunece din când în când pe bărbie. E un gust metalic, sărat, ce mă face ameţeşte.

Sage! Nenorocitul. Distruge tot.

Mi-a distrus viaţa şi relaţia. De ce? Oare chiar atât de tare mă urăşte?

După zeci de minute în care am stat întins pe podea lângă pat mă ridic în picioare şi decid că e timpul să plec din hotelul ăsta. Nu vreau să fiu forţat să mă uit la patul în care am avut-o pe Harley pentru prima (şi poate şi ultima) dată. Ar fi o tortură nesfârşită la care m-aş supune fără niciun rost.

Îmi strâng lucrurile în valiză şi plec, asigurându-mă că le cer cameristelor să lustruiască foarte bine fiecare colţişor.

E târziu şi a început ploaia. Locuitorii Parisului aleargă disperaţi spre un loc unde să se adăpostească, dar sunt convins că disperarea pe care o simt ei nu e câtuşi de puţin la fel de puternică ca a mea.

Mă adăpostesc într-o cabină telefonică, de unde o apelez pe Harley. Nu mai are acelaşi număr de mobil. La dracu'! A fost ideea mea să-şi cumpere o altă cartelă. Să sun la părinţii ei acasă, sau la Katrina?

Nu, nicicum. Pariez că toţi mă urăsc acum.

Dar dacă...

Îmi scot telefonul şi remarc că am salvat în agendă numărul de la locul ei de muncă. Oare e acolo? Şi dacă nu e acolo, ce? Nu strică să-i las un mesaj.

Formez numărul şi preţ de câteva clipe o voce feminină îmi vobeşte cu un accent franţuzesc demenţial, înainte ca telefonul să sune. Apelul este recepţionat chiar când vreau să renunţ.

-Queen-Blake Group, sunt Harold asistentul domnişoarei Queen.

-Aş vrea să vorbesc cu Harley, te rog.

-Îmi pare rău, domnule, dar domnişoara Queen este indisponibilă. Lăsaţi-mi numărul dumneavoastră şi o să vă contacteze ea cât de curând posibil.

-Vreau să vorbesc cu ea acum! Spune-i că Nicholas Armstrong o caută.

Tăcere la capătul celălalt al firului şi paşi răsunându-mi cu ecou în timpane. Câteva secunde mai târziu Harold ridică din nou receptorul.

-Domnişoara Queen nu vrea să vorbească cu dumneavoastră, domnule Armstrong. Îmi pare rău!

Şi înainte ca eu să pot protesta el îmi trânteşte telefonul în nas.

-Am pierdut-o, îmi şoptesc înainte să simt nemiloasa gheară rece prinzându-mă de suflet. O simt îngheţându-mă complet şi eliberându-mă de orice emoţie.

Bine ai revenit, Nicholas cel de Gheaţă. Mi-a fost dor de tine. 

N/A: inainte sa vi-l dau pe Adam, vi-l dau pe Nicholas. scurt, stiu, dar nu o sa mai aveti parte de el in urmatoarele cateva capitole.

All the love x