Seven Months Without You

Capitolul 1- Accidentul

I remember the prison of all memories

And i'm drowning in tears

Come and help me please

Stay with me,stay with me----Akcent-Stay with me

Capitolul 1

23 aprilie 2012

Umblu printre strazile aglomerate ale Bucurestiului si ma intreb de ce oamenii trebuie sa moara? De ce Domnul nu ne putea lasa sa traim vesnic? De ce ne supune la atata suferinta? Oare El stie cum este sa pierzi pe cineva drag? Oare El a simtit vreodata aceea durere? Oare El a simtit vreodata lipsa cuiva?

Nu spun ca as vrea sa traiesc vesnic pentru ca asta ar fi foarte plictisitor. Nu as vrea sa traiesc vesnit pentru ca nu vad rostul. As vedea si as face aceleasi lucruri din nou si din nou. 

De ce ar vrea cineva sa traiasca vesnit?

Ma indreptam spre Spitalul de Urgenta Floreasca,  cu picioarele abia tinandu-ma, neestind la ce sa ma astept. Nu stiu cum arata, nu stiu cat de grava este situatia, tot ce stiu este ca nu vreau sa mai aud niciodatata cuvintele “ S-a petrecut un accident”.

Cerul inorat se intindea deasupra mea, dar nu imi pasa. Nu imi pasa daca voi fii ud leoarca, trebuie sa ajung la spital. Treceam peste sute de oameni, care se grabeau spre casele lor. Cred ca am intrat si in cateva persoane si m-am ales cu injuraturi. Dar nu aveam timp sa ma scuz.

Cand am intrat in spital, o senzatie de greata m-a cuprins imediat. Niciodata nu mi-au placut spitalele. Tot acel alb  este prea deprimant pentru mine. Nu as mai pasi niciodata intr-un spital daca nu as fi nevoit. Dar acum, oricat de sufocat m-as simti, trebuie sa intru, am nevoie sa intru in acest spital.

M-am dus la receptie si i-am dat informatiile femei din spatele biroului. Se uita la mine intens inainte sa imi spuna:

-Domnul-

-Doar spune-mi nenorocita de camera, am spus intrerupand-o.

Nu vreau sa aud nimic, nu vreau sa vorbesc cu nimeni.

Cand intr-un final mi-a dat numarul camerei, I-am multumit si am inceput sa merg pe holul indicat de ea.

Cand am ajuns in dreptul Camerei  512, am inghitit in sec si am pasat pe clanta usor. Nu vroiam sa intru, dar trebuia, aveam nevoie sa intru in aceasta camera. Prima persoana pe care am pus ochii, s-a ridicat din scaunul pe care statea si a venit spre mine, infasurandu-si bratele in jurul meu izbugnind in lacrimi.

-Jace...

Ii auzeam suspinele femei de varsta mijlocie, dar nu ma puteam concentra pe nimic infara de  patul ce se afla in mijlocul camerei.  Bratele femei m-au lasat liber dupa cateva minute, si imediat am inceput sa merg spre patul prea alb.

Cand am ajuns in dreptul patului, am simit lacrimile adunandu-se in ochii mei, la imaginea din fata lor. Nu pot sa cred ca pe acest pat se afla ea. Nu pot sa cred ca singura fiinta pe care o iubesc se afla pe acest nenorocit de pat!

Mi-am intins mana sa ii ating parul castaniu si moale, ce acum era imprastiat pe pat. Degetele mele au continuat sa ii mangaie fata plina de vanatai, dorind cu disperare sa le faca sa dispara.

Restul corpului ii era acoperit cu un cearceaf alb si din aparetele din stanga patului porneau tot felul de fire inspre ea. Fire pe care as fi vrut sa le dau la o parte pentru a o lua in brate. Vroiam sa ii simp corpul fragil aproape de al meu. Vroiam sa o strang in brate si sa ii spun ca totul va fi bine.