Spre Marea Trecere

Nu-ți fie frică!

Viața în sine nu are înțeles. Are înțeles doar dacă știi să cânți un cântec al veșniciei, daca poți să emani un parfum al divinului, al dumnezeiescului.
Înțelesul vieții trebuie creat, nu e dat deja. Ți se dă libertate, ți se dă creativitate , ți se dă viață. Ți se dă tot ce ai nevoie pentru a crea înțeles. Ți se dau toate ingredientele esențiale înțelesului, dar înțelesul nu ți se dă, înțelesul trebuie creat de tine. Trebuie să devii tu însuși un creator.
Iar dacă devii tu însuși un creator, lucrezi împreună cu Dumnezeu, devii o parte din Dumnezeu.

Am avut momente grele, momente în care am crezut că voi cădea și îmi era frică că nu mă voi ridică. Îmi era frică că voi rămâne jos, intimidată de cei care mă priveau de sus. Nu am crezut că îmi voi reveni singură, mereu am așteptat ajutor celor care îmi erau apropiați cândva. Nu am vrut să cred că singurul sprijin sunt eu, am ignorat gândul ăsta. Dar știi până când? Până atunci când toți au trecut pe lângă mine prefecându-se că nu sunt jos, igorându-mă, iar atunci când a trecut și ultima persoană, abia atunci am simțit că am prioritatea de a merge mai departe.

Sunt experiențe ale vieții, experiențe pe care ai vrea să le simți mereu, să dai timpul înapoi și să te bucuri mai mult de ceea ce ai avut, conștientă că nu vei mai regăsi sentimentul acela în viitor.

Lumea niciodată n-o să se schimbe, nu acum în timpurile astea, probabil ea va rămâne mereu neschimbată, mereu rea și critică.
Am început să cred că nu e nimic dacă într-o zi îți vei da seama că nu mai ai nimic, tot ce e mai bun te așteptă. Dacă vei lupta pentru ceea ce vrei, nimic nu e imposibil, ci doar posibil.

Te-ai imaginat vreodată într-o lume a ta? O lume făcută după legile tale?
Dar nu orice legi, ci legi de iubire. În lumea ta nimic bun să nu fie lăsat in urmă, acolo totul să fie prețuit.

Așa e și viața mea, trăiesc aici în durere, dar într-o lumea imposibil de imaginat.

Îmi imaginam viața mea pe scur.
Îmi spuneam viața în citate în timp ce mă aflam la terapie intensivă. Lichidul cunoscut de ceva timp mi-a invadat iar plămânii, iar fac lecții de înot.
Viața mea a devenit din ce în ce mai insuportabilă , mi-e frică de lecțiile de înot.

Aș încerca să spun ceva coerent, dar nici măcar nu știu cum am ajuns aici.
Sunetul aparatelor din salon poartă o discuție cu plămânii mei, nu aș putea spune că le-a dus dorul, în ultimul timp tot se întâlnesc.
Această apă locuiește de mult timp in mine, totuși nu am curaj să îi cer chirie, dar mă mulțumesc să își micșoreze valurile.
Intr-un timp eu eram proprietarul acestui ocean , până când apa a devenit gri iar eu m-am transformat într-un ocean muradar. Când apa se încalzeste , valurile se zbat de plămânii mei, cerandu-le tot ce au mai bun, apoi oxigenul nu mai are loc in proprietate, iese din schemă.

Tot ce știu e că mă aflam in pat , dormeam, totul in jur era liniște, nu țin minte să se fi auzit vreo sirena din port.

-Aici e domnișoara James, domnule doctor.

Câțiva pasi ușori au parcurs lent de la ușă până în dreptul patului meu.
Nimeni nu îmi spusese nimic, nu am fost întrebată nimic, si totuși , sinceră sa fiu eram sătulă de tacere, dar ea mă inspira profund.
Ma scufundam în întunericul tăcut, cu mine însumi, nu era nimieni, nimeni nu mă auzea, nimeni nu venea , toți plecau.

-E mult, îl simt, e prea mult.

Mi-am deschis ușor ochii și am dat de un doctor care mă privea confuz de parcă și el se mira că mai puteam vorbi.

-Ești ok?

-E în mine, e peste tot, o simt. Simt cum îmi cere tot oxigenul pe care îl am acum în stoc, și credețimă , nu mai am.

Nu apucase să aud un răspuns de la el
Tot ce am spus nu a fost o plângere, plangerile nu se fac așa, ele se dezbat cu Dumnezeu. Nu știu unde sunt, probabil mi-am creat un infern de întuneric și tăcere. Mi-am făcut singură un loc al meu , un întuneric. Mă cert cu Dumnezeu și îmi cer dreptul, vreau dreptul meu la fericire. Nu vreau să trăiesc nefericita până la 70 de ani, nici să văd cum mă usuc sub apă. Vreau să trăiesc puțin, iar ceea ce am trăit să rămână mereu la suprafață.
Toți credeam ca o rugaciune ne ajuta sa ne apropiem de Dumnezeu, ne duce spre credinta. Mereu am să contrazic persoanele de genul acesta. Când vrei să te apropi de Dumnezeu, trebuie mai întâi sa il ai in suflet, sa te rogi mai intai in interiorul tau. M-as putea contrazice o viata pe tema asta si mereu as tace, fara a le raspunde prin replici acelor "credinciosi". Chiar și asa, ar fi in zadar sa le explici necredincioșilor limbajul credinței.

Am nevoie de ajutor, am nevoie să ies din joc. Am nevoie de timp să mă vindec. Nu știu unde vreau să ajung, unde vreau sa fug, spre ce merg.
Nu îmi dau seama daca e bine ce fac, daca merită ceea ce fac, ceea ce pun în joc.
Am pierdut mult, acum am ajuns să cred că nu mai am nimic, sau poate așa e. Mă simt singură. Singura. Si Doamne cat de singură. Aș vrea sa tip, sa ma audă toți cei care m-au lăsat, să audă ce simt.

Mi-e frică să cunosc persoane noi , mi-e frică de oameni și de sufletul lor. As vrea ca fiecare din noi sa își arate sufletul prima data, nu sa si-l dea.
" Maine e o noua zi" , si? Ce te face sa crezi ca o sa fie mai bine de cat azi? Ce te face să crezi ca vei trece peste perioadele dificile? Eu nu m-am omorât să cred in asa ceva, si nici acum nu fac asa. De ce Dumnezeu ne da lecții? De ce nu da pur si simplu consecințele, riscurile, sacrificiile iar apoi noi sa luam o decizi buna? De ce ne lasa sa ne aruncam si altii mai ghinionisti nu se ridică? Eu una m-am saturat sa las totul la voia intamplarii, si totuși nu il pot infrunta pe Dumnezeu, nici macar gandindu-ma la asta. Nu stiu cum se simt ceilalți cand ranesc , dar mie imi este frica sa nu fac rau.
Daca nu dai rezultate, esti un esec. Eu asta sunt, un eșec! Nu dau rezultate, sunt inutilă.
Mereu imi pun problema de moarte, dar nu e nicio problemă, fiindca moartea e ceva frumos. Nu trebuie sa fugi de ea, fiindca moartea esti tu, tu o provoci, dar nu tu o stăpânești.
Să nu uitam ca viață și moartea iau foc împreună, ele nu se despart niciodată.
Acum ceva timp , un prieten foarte bun mi-a dat exemple cum as putea tari mai usor, sper ca nu am greșit in legătură cu felul in care am inteles ceea ce mi-a zis. Sincer, m-au ajutat pe moment sfaturile lui, dar bineînțeles am revenit la starea mea "naturală".

Și, ține minte, dacă nu ești capabil să sărbătorești moartea, ai ratat viața. Întreaga viață este o pregătire pentru acest final.

Bună!
Aceasta nu este o simplă carte de pe WattPad, acestea sunt gânduri, realitate.