Si stii... Nu exista prieteni care pleaca. Cei care pleaca nici macar nu pot fi numiti prieteni, ei sunt doar niste cunostiinte sau cum imi place mie sa le spun, niste straini care ne stiu toate secretele. De multe ori m-am intrebat unde suntem si azi se pare ca am gasit o perspectiva perfecta din care privesc in majoritatea situatiilor: stam cu totii intr-o gara, mai exact pe un peron si asteptam ceva dar nici macar sufletul nostru nu stie ce. Suntem singuri. Trenurile vin si pleaca dar nu sunt pentru noi. Daca ar fi trenul nostru presupun ca l-am recunoaste, nu? Si cum in fiecare gara se gaseste macar un scaun liber, ne ducem si ne asezam oasele obosite si inghetate de frig si continuam sa asteptam tot in singuratatea noastra. Si deodata isi face aparitia o umbra care se aproprie de noi. E un alt calator, un alt om care isi asteapta trenul. Asteptarea aproprie oamenii dar ii si desparte, asa ca intram in vorba cu un banal "Buna!" iar conversatia plina de replici seci ma face sa renunt.
Si linistea se asterne peste trupurile noastre dar nu pentru mult timp cand incepem iar sa vorbim si sa schimbam cuvinte nesemnificative despre vreme si trenuri, despre trecatorii mai norocosi care si-au gasit trenul si acum sunt pe un drum bun. Dar cu fiecare minut care trece iesim din zona noastra de confort si incepem sa spunem lucruri mai importante. Nu mai suntem niste straini si ne invaluie senzatia ca ne cunoastem de o viata. Ne impartasim necazurile dar si bucuriile prin care am trecut de-a lungul timpului, poate chiar varsam si cateva lacrimi. Dar nu... Nu avem timp de mai multe pentru ca i-a venit trenul. Trebuie sa plece dar mi-a promis ca imi va scrie. Bineinteles, o sa ne scriem, o sa ne sunam, ramanem prieteni, legatura asta nu poate sa dispara. Cuvintele pe care ni le-am rostit nu sunt cuvinte de straini, noi nu mai suntem niste straini. Si zilele trec, primesc o carte postala plina cu cuvinte banale si politicoase insirate din condei pe foaie. Strainul meu e in alta gara si asteapta un alt tren pentru ca a trecut intr-o alta etapa. Dar eu ma aflu in aceeasi gara, pe acelasi peron si sunt doar o cunostiinta fata de care strainul meu are datoria de a scrie. Dar trece si perioada asta, nu ne scriem mult. Intre timp apare pe peron un alt calator. O sa vorbim si cu el, o sa ne imprietenim si cu el pentru ca altfel nu se poate. Nu din asta e facuta viata? Nu din prieteni pe care-i pierzi? Am avut prieteni cu care m-am distrat si am plans de anul nou sau la cine stie ce petreceri , lor le-am spus lucruri pe care nici eu nu le banuiam despre mine, ei erau alaturi de mine si nici in cele mai intunecate vise nu imi inchipuiam ca vom ajunge in stadiul de a nu ne vorbi. Ii vad uneori pe strada si observ cum ei ocolesc 5 blocuri doar ca sa nu ma salute. Prietenii aia sunt morti pentru mine, ca si acum, nici atunci nu-mi erau prieteni. Daca mi-ar fi fost intr-adevar prieteni nu s-ar fi dus intr-o alta gara, pe un alt peron sau cel putin nu s-ar fi urcat in primul tren ce a trecut pe langa ei ca sa coboare la prima oprire. Doar s-a intamplat sa petrecem un timp impreuna, un timp in care fiecare astepta altceva. Pentru ca nu trenul pe care il astepti conteaza, ci alaturi de cine il astepti. Dar ei nu au inteles acest lucru simplu. Pur si simplu nu am nevoie de prieteni intamplatori, de vagi cunostiinte pe la petreceri care sa-mi dea mesaje de craciun sau de paste. Nu vreau si nici nu am nevoie de politetea voastra.
Si daca esti un "prieten" de-al meu si citesti asta, vreau sa stii ca te eliberez din aceasta functie. Te eliberez din mintea si sufletul meu. Am nevoie de oameni adevarati care sa nu plece de langa mine. Asta e motivul asteptarii mele. Chiar daca va dura o eternitate, eu tot voi astepta pe cineva care sa ramana langa mine caci am obosit sa fug dintr-o gara in alta, de pe un peron pe altul, de la un om la altul..
