Salvează-mă, te rog!

-Tata, de ce dai în Kama ?! strigă frăţiorul meu micuţ din pragul uşii de la camera lui.

-Eddy, ce cauţi aici? Du-te la culcare! spun pe un ton inocent.

-Du-te! se aude vocea indignată a tatălui meu in toată încăperea semi-luminată.

Eddy intră în camera lui şi inchide uşa în urma sa, lăsându-mă împreună cu demonul ce este defapt tatăl meu.

Lacrimile îmi curgeau pe obrajii fini, dar nu aveam ce face. Trebuia să accept că dacă nu aduc bani în casă tata mă omoară şi pe mine şi pe Vlăduţ al meu...

-Zdreanţo, fi atentă la ce spun eu acum! Încalţă aceşti pantofi şi refăţi machiajul, dacă nu eşti gata în 10 minute o să fie grav.

-Sunt gata imediat... şoptesc printre buzele mele date cu un ruj roşu foarte strident.

 M-am îndreptat spre baie, deschizând uşa de lemn vechi. Mi-am poziționat trupul în fața oglinzii. Eram foarte slabă, oar acest machiaj strident nu mă avantaja deloc. Repede am început să mă dau cu tuşi. Am mai aplicat puțin fard negru, ruj şi rimel, iar machiajul meu era gata. Am ieşit rapid din încăpere, păşind pe parchetul castaniu.

-Deci eşti gata. mă ia prin surprindere tata.

Nu am răspuns, defapt nu aveam la ce să răspund. Diavolul a plecat din hol în camera lui, iar eu mi-am pus geaca închisă la culoare pe mine, strândând-o cu un cordon în talie.

Eram gata pentru o nouă seară.

Am stins lumina din hol înainte de a păşi afară din micuţul apartament situat la periferia Londrei. Am încuiat uşa de două ori cu cheia ruginită, apoi am băgat-o în poşeta micuţă ce o purtam pe umărul drept.

Tocurile înalte mi se auzeau strident când atingeam cu piciorul o treaptă.

Nevoită să cobor 9 etaje pe scări, fiindcă liftul vechi şi putrezit se stricase, am ajuns obosită la parter,scoțându-mi telefonul din geantă şi formând numărul bine ştiut al firmei de taxi care mă va duce în centrul oraşului, ca în fiecare seară.

-Bună seara, sunt Kama Evans şi aş dori un taxi la aceiaşi destinaţie ca deobicei.

-În două minute! se auzi vocea cunoscută a taximetristului.

-Mulţumesc, la revede!

-La revedere.

Imagini cu Eddy şi mama îmi apăreau în faţa ochilor.  "Mama..." Un cuvânt care pentru toate persoanele înseamnă fericire, dar eu când îmi aduc aminte de ea mă cutremur. S-a dus pe lumea cealaltă acum 2 ani, aveam decât 14 ani, iar fratele meu 5.  Poate dacă ea mai era aici, lângă noi,viaţa mea era diferită.

Taxiul a ajuns, iar şoferul mă privea ca în fiecare noapte, cu milă. E singura persoană care ştie ce fac eu noaptea pe drumuri înafară de tata. 

-Kama, ce mai faci? se aude tonul trist al domnului Malson.

-Mă gândeam la mama, mi-e dor de ea... atunci apărându-mi o lacrimă în ochi.

Din privirea mea se înţelegea că nu vreau să vorbesc, ci să privesc pe geam şi să intru în lumea mea imaginară, plină de amintiri urâte.

Drumul a fost mai scurt ca deobicei. Parcă nici 5 minute nu a durat, deşi ştiu că am mers cu maşina mai mult de 15 minute.

Domnul Malson şi-a întors trupul spre mine, spunându-mi că am ajuns. I-am spus un "mulțumesc" şoferului şi i-am întins 15 dolari.

Am coborât încet din maşină şi i-am făcut cu mâna taximetristului. Acesta a plecat, lăsând în urmă o urmă lungă de praf gros.

Mă aflam în centrul oraşului, pe o stradă locuită numai de persoane cu mulţi bani, care îşi doresc o partidă fierbinte în fiecare seară. Aşteptam într-o poziţie cât mai atrăgătoare un bărbat care să îşi dorească o aventură la noapte şi de la care să mă întorc cu măcar 200 de euro acasă.

Nu a durat mult până ce în faţa mea şi-a făcut apariţia o maşină luxoasă de culoare albă, geamul s-a lăsat în jos, întâlnind o privire caldă ce îmi făcea semne insistente de a mă urca în frumosul autoturism.

Nu am aşteptat să mi se spună de 2 ori, ci am urcat timidă în maşină.

-Bună. deschid eu conversaţia.

-Hey! Cum te numeşti?spune băiatul de la volan.

-Kama, tu?

-Mark. Şi... cât ceri pe noapte?întreabă complet degajat.

- 200 de euro.

Atât, asta a fost toată discuţia noastră de pe drum, nimic mai mult, dar nici mai puţin. 

Băiatul era foarte frumos. Blond, cu nişte ochi verzi-gri. Trăsăturile îi erau bine accentuate, iar zâmbetul larg îi face faţa parcă scoasă din reviste. 

O "călătorie" liniştită, dar plictisitoare. Când tipul opreşte, eu cobor prima ca să scap cât mai repede de atmosfera aceea insuportabilă. După ce scoate cheile din contact le bagă în buzunarul din față al blugilor, închizând portiera maşinii în urma sa.

Se apropie de mine şi îmi strânge mâna în a sa. Nu am refuzat gestul său, era plăcut. 

Tot ţinându-ne de mână am intrat şi în casa gigantică a lui Mark. Ce ciudat mi se pare să îi spun pe nume. 

-Vreau să vorbim. Adică vreau să îţi spun că dacă nu vrei nu facem nimic, se vede că nu îţi place ce faci.

-Nu, nu îmi place. Dar insist să o facem, am nevoie de bani!

-Poftim. Atunci îmi pune în mână 500 de euro.

-Ia-i, nu pot, nu am făcut nimic. 

-Kama, ia-i, se vede că ai nevoie mare de ei. Vreau un singur lucru să îmi spui. Cine te pune să faci asta?

-Tatăl meu... o lacrimă îşi face loc pe faţa mea.

-Nu plânge, te rog! zice el foarte încet şi calm.

-Nu vreau acasă. şoptesc printre câteva lacrimi ce şi-au făcut loc pe chipul meu.

Acesta este un fel de prolog, deci din acest motiv nu este foarte lung.