Cronicile Lycancor

Nuria

   Cerul viu împarte viaţă pe pământul ușor moleşit și fără putere în urma micii furtuni care adineauri a anunţat venirea unui prunc pe lume, un prunc cu o soartă măreaţa dar grea.
    Edgar prinde capul soției între palmele tremurânde şi o priveşte speriat cu ochii înlăcrimaţi şi plini de durere, în timp ce luna plină îşi face apariţia pe cerul liber şi senin. O rază de lumină divină se aşează pe chipul palid şi slăbit a soţiei. Deschide ochii după ce îşi mişcă puţin pleoapele şi privește fără teamă către regina nopţii.
   - Beth, în sfârşit,  eşti bine? Poţi vorbi?
   Cu puţină teamă îi dă drumul soţiei, aşezând capul pe pernă, ia pruncul din braţele moaşei şi cu mare grijă i-l arată soţiei.
   - Priveşte, avem cea mai perfectă fiică,  va semăna cu tine, te rog nu închide ochii!!
  Edgar începe să plângă în timp ce încearcă să îşi încurajeze soţia care e foarte slăbită şi abia poate rosti două vorbe. Moaşa aduce fiica celor doi tineri şi o aşează pe pieptul mamei. Beth se chinuie să deschidă ochii în timp ce strânge marginea patului cu mâinile ușor reci şi palide. Pruncul începe să plângă, cel mai probabil din cauza lipsei de hrană, fapt ce o motivează pe tânăra mămică să deschidă ochii şi să afişeze cel mai sincer şi frumos zâmbet.
  - Edgar, ai avut dreptate,  e foarte frumoasă. Numele ei...Nuria.
   - Nuria...un nume deosebit.
  Edgar se apleacă şi îşi sărută soţia pe frunte în timp ce îşi mângâie fiica pe chip. Moaşa îi priveşte în timp ce plânge ţinându-şi mâinile împreunate lângă barbă.
  - Sir Edgar, revin! Merg până la medicul satului, trebuie neapărat să o consulte.  Vă rog să o ţineţi trează până ajungem.
  - Sigur. Mulţumesc pentru tot și voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a fi bine.
  Moaşa deschide uşa casei şi începe să alerge în timp ce îşi ţine poalele rochiei ridicate deasupra solului pentru a nu o împiedica.
    Edgar îşi ajută soţia să se ridice puţin pentru a reuşi să hrănească pruncul.
     Uşa se izbeşte cu forţă şi o voce masculină alungă liniştea, gâfâind.
   - Beth! Repede,  am nevoie de pături şi un bol cu apă caldă. Sir Edgar, te rog!
   Fără să stea pe gânduri,  Edgar împreună cu moaşa merg în cealaltă cameră pentru a aduce ce trebuie.
   - Beth, i-ai spus lui Edgar despre...
   - Nu! E prea devreme acum! Îţi promit, va afla.
   Medicul o priveşte trist dar cu încredere pe domniţa slăbită. Ştie că orice alegere va face, va fi cea corectă.
  După  11 ani...
  Oricât ţi-ai dori să ignori, e greu să nu observi peisajul minunat şi ieşit din comun al pădurii din Ţinutul Viu. Verdele ce îmbracă fără sfială natura, pe ici pe colo observi câteva urme de violet, galben şi roşu ale florilor şi fluturaşii cu aripioare sidefii care le ţin companie. Locuitorii harnici trebăluiesc prin curţi şi odăi şi copiii fericiţi se joacă de-a cavalerii, având armuri improvizate din carton şi săbii din lemn.
   - Ai greşit şi trebuie să plăteşti în numele regelui!
   - În niciun caz!
   - Atunci vei plăti cu viaţa ta!
   Copiii îşi izbesc beţele unul de altul de parcă s-ar afla într-o luptă reală.
   - Încetaţi!  Regele a ordonat să nu mai existe vărsare de sânge sau lupte între cavaleri şi foştii cavaleri. Vă puteţi retrage!
   Noria, domniţa cu părul negru  şi ochii căprui mereu joacă rolul cavalerului regal, mâna dreaptă a regelui. Fetiţa născută într-o zi cu furtună, este acum curajoasă, de neoprit în orice situaţie dar şi mai frumoasă decât orice fata din Ţinut.
    - Nuria, la masă apoi facem lecţiile!
    - Sigur tată!  Băieţi, ne vedem şi mâine. O seară minunată!
    - Şi ţie Nuria!
  Cei doi băieţi fac o plecăciune în faţa fetei, aceasta răspunzându-le cu același gest apoi aleargă spre casă. Deschide poarta făcută din lemn, îşi lasă încălţările la uşa casei şi intră cu forţă în casă.
   - Ce avem la masă?
   - Mai întâi te speli pe mâini, te aşezi la masă şi aştepţi în linişte.
    - Bine tată!
  Nuria iese pe uşa casei, merge la izvorul  din spatele casei şi îşi spală mâinile.
   - Nuria!!
  O voce şoptită îi atrage atenţia fetiţei care acum e speriată, dar totuşi priveşte spre pădurea deasă, locul de unde s-a auzit vocea.
   - Nuria, hai, e gata masa!
  Edgar îşi priveşte nedumerit fiica, se pare că îi ascunde ceva, îi este frică pentru ea. Nuria încă este pe gânduri,  e speriată dar nu spune nimănui, preferă să afle singură tot ce este neclar pentru ea.
   - Poftim,  draga mea!
   - Mulţumesc, mamă!
  Cei trei se aşează la masa micuţă care e plasată lângă fereastra micuţă, cu vedere spre pădure. Beth, mama Nuriei se pare că este în viaţă, deşi nu se ştie pentru cât timp. Mereu încearcă să zâmbească doar pentru a ascunde durerea, chinurile prin care trece încă de la naşterea fiicei.
   Nuria începe să se înfrupte din ceea ce a preparat Beth dar parcă nu are poftă. Mama sa observă, îl priveşte pe Edgar apoi îşi atinge fiica pe mână.
   - Nuria, eşti bine?
   - Da mamă, doar că nu îmi este foame. Tată,  mă poți ajuta la lecţii mai târziu?
   - Sigur! Ce ai de rezolvat?
   - Trebuie să scriem istoria familiei noastre şi nu ştiu nimic despre asta.
   - Sigur, draga mea, imediat.
  Nuria se ridică de la masă şi merge agale spre odaia ei. Odată ajunsă la uşă, o deschide în timp ce priveşte în urma ei. Se grăbeşte spre fereastra camerei şi o deschide după ce fereşte perdeaua din dantelă albă cu motive florale. Îşi aşează genunchii pe pervaz şi priveşte curioasă spre pădure.
   - Nuria Lycancor!
  Din nou acea voce şoptită se face auzită,  fiind urmată de adieri ale vântului, stârnind frica de mult ascunsă în ea.
   - Nuria, ce faci? Închide fereastra.
   Fără să stea pe gânduri,  fata coboară de pe pervaz, închide fereastra şi aşează perdeaua.
   - Ce faceai acolo?
   - Păi,  tată... îmi place cum arată pădurea.
   - Hmmm, bine. Hai la lecţii!
  Nuria se aşează la masă şi îşi deschide caietul, ţinând în mâna dreaptă o pană cu peniţă din cupru.
   - Scrie... Nuria Lycancor, fiica lui Edgar şi Beth Lycancor.
  A doua zi...
Cerul anunţă că în curând va ploua, vântul rece se plimba prin tot ţinutul, e rece şi sumbru. Copiii împreună cu Noria se îndreaptă spre şcoala, un loc micuţ deşi destul de departe de casele lor. Nuria e foarte distrasă, în timp ce merge, mai trage câte un ochi la pădurea care acum e înfricoşătoare.
   Ajunşi în încăpere, copiii îşi ocupă locurile şi aşteaptă în linişte venirea mentorului.
   Uşa sălii se deschide, lăsând să intre un domn în vârstă,  cu părul sur până la nivelul umerilor şi o mustaţă deasă ce îi acoperă buzele.
   - Bună dimineața, copii!
   - Bună dimineaţa!
  Toţi copiii se ridică în picioare şi aşteaptă să se aşeze bătrânul, care priveşte copiii şi le face semn să se aşeze.
   - Copii, îmi puteţi aduce lecţiile pentru a le corecta. Până când voi termina, voi lecturaţi poemul.
   Copiii se aşează în şir indian şi lasă lecţiile pe masa mentorului, apoi se aşează la locurile lor.
   - Nuria Lycancor, te rog să vii lângă mine.
   Toţi copiii o privesc ca şi cum ar fi vinovată de săvârșirea unui fapt rău. Fata se ridică în picioare şi se apropie de bătrân cu paşi micuţi, îi este teamă,  deoarece bătrânul o priveşte direct.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nuria, eşti sigură că asta este toată istoria familiei tale?
   - Păi,  asta mi-a spus tatăl meu.
   - Mhm! Uite acastă carte. Să nu o deschizi până când ajungi acasă.
  Mentorul îi înmânează o carte imensă, destul de veche, faurită din piele de animal. În timp ce se îndreaptă spre locul ei, priveşte coperta roşiatică pe care este imprimat un chip de lup. Ce poate fi? Priveşte mai atent şi vede un scris destul de mic, negru, scrie "Cronicile Cor".