Love in lyrics

Decizia

- Termină tată, nu vreau niciun instructor tâmpit de cântat la pian!, am încercat să-i smulg tatei telefonul fix din mână înainte să îmi cheme vreun boșorog pisălog pe cap, dar sunt foarte scundă ca să ajung la telefonul ce-l ținea strâns în mâna ridicată deasupra capului.

Răsuflă învins de săriturile mele ca de iepure, ce îl cam balansau dintr-o parte în alta, și trânti telefonul înapoi pe masă.

- Emily, tu ai un talent ce poate nu toți au șansa să se nască cu el. De ce nu vrei să ți-l dezvolți?

- Dar o fac! Am un pian acasă.. și pot exersa de pe internet. Citesc și ascult în fiecare zi de pe toate site-urile, am gesticulat toată propoziția arătând spre pianul din centru, și calculatorul meu obosit și vechi din colțul camerei.

- Știi că nu este de ajuns. Cineva trebuie să te îndrume. Nu o să mai fac aceeași greșeală și cu tine. Lumea are nevoie de astfel de oameni. Așa că vrei sau nu, mâine de dimineață voi suna la o școală de muzică, și voi întreba dacă este O.K. să te înscriu de acum sau dacă înscrierile deja s-au făcut.

- Dar.., nu am apucat să spun mai mult, tata mi-o luă înainte cu veșnica lui față de părinte autoritar.

- Nu mai vreau alte comentarii. Din moment ce nu ai acceptat să îți ușurezi munca și să primești un instructor, o să te duci tu la el., îmi spuse și își îndreptă degetul arătător spre mine.

Tata nu este orice fel de părinte. Este un super-părinte. A crezut în mine chiar și când eu îmi pierdusem speranța. De mic copil am crescut în jurul pianului și a tatei, înconjurată de note muzicale și armonia liniilor melodice pe care le crea. M-a învățat întotdeauna ce trebuie să fac atunci când mă contopesc cu muzica. M-a învățat cum să mă regăsesc, cum să trăiesc numai din asta. Am trăit amândoi cum am putut, după ce mama ne-a abandonat la nașterea mea. Mi-a fost de-ajuns doar cu el. Mi-a spus doar că a murit, nu voia să o mai caut. Am vrut.. am vrut cu disperare să aflu răspunsuri, să o cunosc, să îi strig în față că e o lașă.. dar la ce bun? Cu ce mă aleg după asta? Ce schimb? Și am încetat. 19 ani de chin, nicio poză, nici nu știu dacă m-a ținut în brațe măcar o dată înainte să mă arunce ca pe o haină care nu mai e la modă. Presupun că nu voi ști, tata preferă să păstreze pentru el, spune că e mai bine. Și am încetat să mai sper, să mă mai gândesc că undeva în lume se află mama. De fiecare dată îmi apare în suflet ca un mormânt rece, și deși știu că nu este așa, subconștientul meu și-a impus asta. I-am făcut chiar și un mormânt fals, dintr-un lemn sculptat în formă de cruce și băgat în pământ.

"Angelina Kerr

1976-1996"

Nu am vrut și nu a meritat să poarte numele tatei. Pentru mine doar asta a mai rămas din ea. O cruce mică, putrezită și cu scrisul aproape șters de ploi și ninsori.

Tata nu a uitat-o, știu sigur că el are poze și albume cu mama. Doar că nu vrea să le văd. Probabil le ține în camera lui închisă permanent cu cheia, din aripa de est a casei.

Faptul că eu nu avansez cu cântatul la pian, îl îngrijorează pe tata. Nu pot să spun că nu este așa, m-am blocat la niște amărâte de note, încercând să compun primul și marele meu cântec. Tata spune că este grozav, dar nu mă poate ajuta sub niciun fel.

"Un luptător adevărat știe întotdeauna ce îi lipsește pentru a duce la bun sfârșit o luptă."

DAR EU NU ȘTIU, DE CE NU ÎMI DAU SEAMA?

De o lună tot frecventez locurile mele preferate, cânt cu tata, încerc să mă avânt tot mai adânc în lumea mea, dar imediat cum sunt aproape, ceva se întrerupe. De-aia cred că vrea tata să iau lecții de pian. Nu că aș fi o incapabilă sau aș avea nevoie, el e un profesor excepțional, ci ca să îmi dau seama ce am nevoie ca să-mi termin cântecul.

Mă așez pe bancheta din fața pianului, și mi-am trecut mâna fină peste claviatură.

Nu o să îmi pierd speranța așa de ușor.

Am inspirat profund, m-am concentrat și am început cu o notă joasă, blândă, iar degetele mi-au alunecat gingașe pe clape. Am urmat partitura exact, dar cu ochii închiși. M-am apropiat de final. Ceva nu merge. Iar sunt dată afară brutal din universu ăsta.

De ce?!, am început să lovesc clapele cu palmele și partitura să o rup. Câteva lacrimi și-au făcut apariția în colțul ochilor dar m-am stăpânit, nu vreau să plâng în fața tatei. Nu mai sunt un copil mic.

- Ușor, pechinezule, ce tot faci? Vrei să-ți strici munca?

Se apropie imediat de mine și îmi smulse foaia din mână până nu o făceam bucăți și bucățele. Urăsc când îmi spune Pechinez. Iar dacă ceva este foarte serios, îmi spune Emily.

Asamblă ambele bucăți de foi cap la cap și se așeză comod lângă mine, trăgându-mă protectiv în brațele lui. Îmi masă umărul ca să mă calmeze dar pentru mine era tot mai rău.

- Nu înțeleg.. parcă sunt confuză, pierdută. Cu ce am greșit?, l-am întrebat cu ochii înlăcrimați.

- Iubito, te înțeleg. Și mai înțeleg că îți este greu, încăpățânarea nu te lasă să iei cursuri, crezi că te descurci și singură, dar ai văzut ce se întâmplă! Într-un moment de furie exterioară distrugi tot ce ai clădit până acum. Nu o să te las să faci asta,ești singurul meu copil și voi lupta ,până încetez să mai respir, pentru tine. Nu vreau să te pierzi și într-o zi să renunți la tot ce ai iubit și ai vrut vreodată. Ești făcută pentru asta.

- Tocmai de-asta vreau să mergi la un instructor, vreau să te învețe ceea ce eu poate nu voi mai fi capabil, sau nu voi mai fi aici să o fac., continuă el cu tristețe în ochi. Sau abia văd eu printre pânza de lacrimi.

- Nu spune asta, te rog!, m-am îndepărtat din brațele lui și i-am luat obrajii în mâini sărutându-i fruntea. O să merg, pentru tine!, i-am zis și am zâmbit amândoi îmbrățișați.

Tata m-a înscris până la urmă, adică înscrierile deja s-au făcut dar a fost nevoie de multă convingere și bani ca să mai pot intra. Am dat chiar și o probă, surprinzător, banii nu le ajungeau. Dar nu m-a deranjat, și nu mă deranjează să arăt lumii cine sunt și ce pot. Niciodată.

De săptămâna viitoare o să încep o a doua școală. Oare nu este ciudat ca o fată de aproape 20 de ani să vină aici? Nu este pentru copii? Dar având în vedere că m-au acceptat, presupun că nu este strict pentru o anumită vârstă.

Sunt tot mai entuziasmată. Mai mult pentru a găsi piesa de puzzle ce lipsește. Dar pe de altă parte, mi-e puțin teamă.. muzica necesită devotament, ambiție și voință. Și mai ales muncă.. și iar muncă. Mi-e teamă că nu voi mai avea suficient timp să petrec cu tata. I-am promis că nu îl voi părăsi vreodată, și uite-mă.. unde mai pui că vrea să mă trimită și la facultate? Nici nu mă gândesc. Nu plec de lângă el. Mai ales acum când abia a reușit să supraviețuiască. 

Purtasem deja discuția asta odată.. i-am spus clar că nu plec, dar se încăpățânează să facă om din mine. Muzica e tot ce îmi trebuie, am destule cunoștințe și știu că sunt suficient de deșteaptă să-mi croiesc singură drumul în viață. Doar am aproape 20 de ani.

Sunt femeie deja, și trebuie să o iau pe propriul drum. E viața mea și eu decid dacă se merită sau nu.