superhero #wattys2016

06

După ce am stat câteva secunde pentru a-mi da seama ce se întâmplă cărţile îmi căzuseră deja pe podea din cauza şocului. Cum e posibil să fie în acelaşi liceu cu mine? L-aş fi recunoscut, nu? Adică eu nu prea bag lumea în seamă dar totuşi, îmi place să ştiu ce fel de persoane am la ore dar cum de nu l-am observat? I-aş fi recunoscut părul roşu aprins oriunde.
Până să-mi dau seama ce se întâmplă, Michael se ridică din scaunul lui şi se îndreaptă către mine menţionând contactul vizual, eu fiind, recunosc, fascinată de culoarea ochilor lui, iubeam combinaţia de verde cu galben şi gri, un verde fad aş putea spune. Băiatul se apleacă şi-mi strânge cărţile de pe jos ridicându-se apoi punându-le pe banca de langa noi. Eu îmi menţin privirea pe el şi îi urmăresc mişcările.

"Ce cauţi aici?" Michael vorbeşte primul rupând liniştea iar eu mă uit la el neştiind ce să spun. Nu mă aşteptam să fiu în acelaşi liceu cu cel care m-a dus acasă cu o zi înainte, credeam că e un străin pe care nu mai aveam să-l văd vreodată, poate doar întâmplător pe stradă.

"Eu învăţ aici." zic într-un final şi-mi înghit nodul prezent în gâtul meu apoi îmi dreg glasul curatandu-mi gâtul. Desfac sticla din mâna mea şi iau o gură zdravănă de apă, simtindu-mi gâtul uşor uscat. Pun capacul la loc şi-l rotesc pentru a închide sticla apoi înghit lichidul rece şi închid uşor ochii simţind răceala alunecând.

"Se pare că suntem în acelaşi liceu." râde uşor şi îşi duce mâna la ceafă scarpinand-o, probabil un gest pe care-l facea când se afla într-o situaţie jenantă. Îmi dau ochii peste cap şi mă uit în jurul clasei apoi din nou la el.

"Nu pe bune, Sherlock?" îmi ridic uşor sprâncenele şi observ că-şi ridică privirea şi se uită la mine. Ne uităm câteva secunde unul la celălalt fără să spunem vreun cuvânt apoi bufnim amândoi în râs. Era o situaţie jenantă dar şi amuzantă în acelaşi timp, şi nu ştiam de ce.

Am auzit cum câţiva elevi încep să intre în clasă aşa că i-am zâmbit scurt lui Michael apoi m-am întors cu spatele la el şi m-am aşezat în prima bancă de lângă uşă, locul meu obişnuit. Îmi plăcea să stau aici deoarece ieşeam mai repede din clasă şi scăpam mai repede de idioţii care erau în clasă. La câteva minute de la sunarea clopoţelului în clasă intră domnul Wayland, profesorul de psihologie. Iubeam psihologia, dorindu-mi să ajung doctor psiholog sau psihiatru după ce termin liceul. Eram pur şi simplu fascinată de minţile oamenilor şi majoritatea timpului pe care mi-l petreceam cu prietenii încercam să-i examinez cât de cât pentru a-mi da seama care sunt ticurile lor şi obiceiurile lor atunci când îşi schimbă starea de spirit sau când vorbesc.

"Ok copii, azi o să facem perechile pentru proiect." aud sunetele de dezaprobare din partea celorlalţi şi îmi muşc buza pentru a nu râde. Toţi erau enervaţi deoarece domnul Wayland ne punea să facem proiectul pe care sigur majoritatea nu-l făceau din cauză că "era prea greu". Îmi dau ochii peste cap la auzul şuşotelilor şi mă aşez mai bine in scaunul nu prea confortabil de lemn. Domnul Wayland ocoleşte catedra şi vine în faţa clasei sprijinindu-se de birou având  foaie în mână. "Parker, eşti cu Clifford." Wayland rosteşte şi-mi ridic capul din bancă uitându-mă la el apoi în jur prin clasă.

Eu eram Parker, iar Michael era Clifford.