Este un text în proză, structurat pe mai multe capitole, la care lucrez cu un amic. Ficul este postat şi pe-un forum, pe care am nickname-ul Abbeh., deci nu este nimic plagiat. Eu voi nara din perspectiva fetei, respectiv a lui Michelle, iar el din perspectiva băiatului, adică a lui Eric. Un capitol va fii scris de mine, unul de el, unul de mine, unul de el şi tot aşa. I hope you’ll like it !
Capitolul unu.
Va fi într-o seară poate ca şi-alte seri.
Va fi
O seară de octombre cu palpitări discrete
De frunze,
De imagini,
De pleoape
Şi regrete...
Chiar dacă totul a început într-o seară de septembrie crud, august prea copt, pentru mine toate-au prins contur prin octombrie ; luna octombrie mi-a deschis ochii în legătură cu sentimentele mele şi m-a făcut să fiu conştientă de ele.
Străbăteam acelaşi drum zi de zi, cu Olivia ; toată vara ne-am plimbat pe acolo, toate verile de vreo cinci ani încoace, şi niciodată – dar niciodată – nu l-am văzut pe el, iar dacă l-am văzut, cu siguranţă nu i-am dat importanţă.
***
- Michelle, a venit Olivia, grăbeşte-te ! a ţipat mama exasperată, probabil de faptul că eu întârzii mereu.
Urma să ies afară cu Oli, iar ea ca o scumpă ce e a venit să mă cheme ; probabil s-a certat iar cu părinţii ei şi face orice să iasă din casă. Să zicem că ea e jumătatea care m-a completat întotdeauna, ea a avut tupeul pe care eu poate nu l-am avut, a avut încrederea în sine şi viclenia de care eu nu am avut parte; fiind mai mică decât ea îi eram, la un moment dat, ca o fiică, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre noi era doar de un an.
Mi-am luat o rochie până deasupra genunchilor, albă cu câteva imprimeuri drăguţe şi-am ieşit din cameră cu o pereche de balerini în mână. Părul îmi era aranjat, ca întotdeauna de altfel, buclele şatene cu reflexii roşiatice cădeau în valuri pe umeri-mi mici în timp ce o clămiţă îmi ţinea o şuviţă prinsă-n creştet ; Olivia mă privea uimită (de obicei nu prea port rochii), dar am ignorat-o şi-am ieşit din casă salutându-mi mama. Eram semi-plictisită, ştiam că vom parcurge acelaşi traseu ca-n fiecare zi şi că nimic frapant nu avea să se întâmple.
În timp ce mergeam mi-am privit amica şi nu am putut să rămân indiferentă la frumuseţea-i orbitoare : părul brunet şi drept, ochii mari şi negri, buzele frumos proporţionate şi corpul bine structurat ; poate ca înfăţişare avea să fie comună, dar caracterul avea să-i rămână unic întotdeauna.
Strada parcă era mai goală ca de obicei şi deşi nu ne obliga nimeni să ne pierdem timpul prin cartier, nouă ne făcea plăcere.
- Şi, ai mai vorbit cu Adi ? am întrebat-o încercând să fac conversaţie şi observând că e destul de tăcută.
Adi era aşa-zisul ei iubit, chiar dacă mii de kilometri îi despart.
- Ne-am despărţit, mi-a spus absentă.
Am încercat să rămân indiferentă la replica ei, dar pur şi simplu nu am putut. Se cunoşteau de mult, aveau ceva « vechime » de când erau împreună, am fost lângă
ea să-i stăpânesc emoţia când l-a auzit prima dată, când l-a văzut prima dată, iar acum de despart ? Parcă mă doare pe mine nebunia asta şi ea e total nepăsătoare.
- Îmi pare rău, i-am şoptit.
- Mie nu, mi-a răspuns destul de acid, m-a înşelat nemernicul, să mă pupe!
- Vorbeşti serios ? Ce nenorocit ! Cu cine ?
- Cu Adela, iubita lu’ prietenu-su’ cel mai bun.
Apoi am considerat că e mai bine să închid subiectul, că poate nu-i face plăcere să vorbească despre asta, dar nu am făcut-o înainte de a-i oferi o îmbrăţişare şi înainte de a-i şopti :
- Voi fii lângă tine mereu, promit !
M-a îmbrăţişat la rându-i şi ne-am aşezat pe un bloc de piatră imens, loc în care stăteam cam două ore în fiecare zi. Am început să epuizăm tot felul de subiecte, iar la un moment dat l-am zărit pe Andrei, care venea alene către noi. Ne-a salutat, Olivia s-a întins să-l pupe de trei ori pe obraji (chestie cilşeică şi de prost gust pe care eu nu o suport şi nu o practic) apoi s-a îndreptat către mine ; am format cu mâna un zid invizibil între mine şi el, iar Andrei s-a retras zâmbind stânjenit.
- Ce faceţi aici ? ne-a întrebat păstrându-şi zâmbetul tembel pe care-l purta întotdeauna
- Stăm, ca-n fiecare zi, ne plictisim. Pe cine aştepţi ? am întrebat eu.
- De ce crezi că aştept pe cineva ? m-a întrebat pe un ton sceptic, ridicând o sprânceană.
- Tu nu stai cu fete care nu se lasă pipăite, Andrei, iar dacă pe Oli o mai atingi cu mine n-ai şanse şi ştii asta deja.
- Din păcate ! a exclamat râzând.
Apoi am devenit inactivă discuţiei, am căzut pe gânduri şi am revenit la realitate doar când un băiat necunoscut s-a aşezat pe blocul de piatră, lângă mine.
