Mysery call {boyxboy} #Wattys2016

Capitolul 1

Mă plimb pe strada asta pustie uitată de lume și de timp, e întuneric afară, dar mai întuneric în inima mea. Tocmai am aflat veștile, logodnica mea, viitoarea mea soție, a murit azi, nu cu foarte multe ore în urmă. Ați întreba, ce fel de nebun are o logodnică la 21 de ani? Eu, tata ne-a aranjat căsătoria, iar pe mine nu m-a deranjat. Chiar dacă nu am iubit-o niciodată în acel mod romantic, a fost prietena mea din copilărie. Dau cu piciorul într-o piatră aleatorie de pe stradă, auzind-o cum se îndepărtează încet de piciorul meu.

Deodată o melodie ce acum mi se pare mai mult decât enervantă se aude venind din buzunarul blugilor mei.

"Da" răspund răspicat pentru a masca durerea ce se ascunde adânc în interiorul meu.

"Văd că cineva nu se simte foarte bine" îi aud vocea tatei. "Vino acasă, familia logodnicii tale este aici pentru cină."

"Trebuie neapărat?"

"100%, unde ești și când ajungi?"

"Jumătate de oră în cel mai bun caz."

"Bine, te vom aștepta." Și cu asta închide

"Agh, de nu m-ar mai băga în toate evenimentele lui." Îmi spun cu voce tare, cât să aud doar eu.

Totuși nu i-am mai văzut familia de când aveam amândoi 18 ani. Plimbarea a durat cu adevărat 30 de minute, poate unul două în plus, iar acum eram în fața casei mele. Nu am ciocănit la ușă înainte să intru, nimeni nu a fost surprins să mă vadă, prima oară am fost întâmpinat de tatăl Cassandrei, iar pe canapea stăteau 2 figuri necunoscute mie.

"Mă bucur să te văd, ceea ce mă întristează este însă motivul."

"Condoleanțele mele, domnule Scott."

"Te rog, spune-mi doar George, suntem prietenii de  familie, și în plus nu trebuie să te comporți așa, o fi fost fata mea, dar cea mai mare suferință probabil e de partea ta."

"Nu puteți spune asta, sunteți tatăl ei."

"Agh, dar tu trebuia să îți petreci viața alături de ea, eu mi-am petrecut-o deja. Știu că nu o să o înlocuiască niciodată, dar eu mai am 2 lumini care să mă înveselească deocamdată" spune și arată spre figurile de pe canapea, o femeie de vârsta lui, și un băiat care arată de 20 și ceva de ani.

"Unde este mama Cassandrei?"

"M-a părăsit acum 3 ani, iar eu m-am recăsătorit cu Elaine. Iar el este băiatul meu vitreg Demetrius, are 24 de ani, așa că nu știu dacă băiat este termenul corect." Spune și râde încet.

Omul ăsta râde? Azi i-a murit unica fiică, iar el râde? E un mijloc de a masca durerea? Tocmai a pierdut tot ce mai avea...dar nu asta e ce spune el, eh m-am săturat să încerc să rezolv problemele altora.

"Haideți la masă" spune mama dintr-un capăt al camerei unde stătea alături de tata.

"Lukas, sper să te înțelegi bine cu Demetrius."  Spune și îmi arată spre bărbatul blond ce stătea alături de mama lui, parcă neafectat de situație.

Când observă că mă uitam înspre el îmi zâmbește cald, suficient cât să îmi alunge tot întunericul cel port acum. Ochii lui albaștri de gheață, ironic dar adevărat, mă încălzesc pe dinăuntru, ce e cu omul ăsta?

La masă mă așez pe una din părțile laterale ale ei, deși nu mă gândesc prea mult la loc. Deodată mă trezesc că Demetriu sau cum îl cheamă se așează fix lângă mine. Nici nu știu de ce mă îngrijorez e doar un loc la masă, orcine îl putea ocupa, doar s-a întâmplat să fie el. Da decât atât. Problema e că pe parcursul cinei, mâinile noastre s-au atins mai mult decât normal, când întindeam mâna să iau pâine, când voiam să iau sticla să îmi pun o gură de suc, chiar și momente care nu aveau nicio legătură.

Iar piciorul lui l-a atins pe al meu de câteva ori din greșeală.

"Lukas, Demetrius, de acum veți lucra împreună." Rupe deodată tatăl meu liniștea.

"Unde?"

"O să vă cumpăr un apartament amândurora în New York, acolo este sediul la care vă trimit."

"Studioul de înregistrări din New York!? Tata casa ta de discuri e mare, de ce mă trimiți pe mine acolo?"

"Nu doar că te trimit, dar vei fi hmm...cum să spun eu...șeful, iar Demetrius e ajutorul tău, un fel de subșef."

"Tu ești sigur?"

"Având în vedere că nu ai niciun talent în ale muzici da."

"Atunci o să îmi fac bagajele. Sper că ești deacord cu asta Demetrius."

"Sunt perfect de accord cu asta." Răspunde pe un ton jos calm, și oarecum vesel. Îmi zâmbește când se uită la mine, din nou ochii aceia calzi dar reci. Parcă sunt lipsiți de viață, dar spun povestea unei vieți în același timp.

"Dar haideți să nu uităm scopul nostru aici" spune mama și se ridică de pe scaunul ei. "Vreau să înclin un toast în cinstea iubitei noastre Cassandra, a fost o sclipire de fericire în viețile noastre, și sper să ne lumineze în momentele sumbre de acolo de unde este ea acum."

Și gata și cu acest toast, dacă lumea chiar se va comporta ca și cum ea este moartă, atunci durerea chiar va devenii mai reală din moment în moment, dar până la urmă este moartă , așa că nu mai fi un laș și acceptă adevărul.

După toast nu mai vreau să stau alături de ei, vreau singurătate, măcar puțin, măcar până scap de imaginea ei.

Cum mă îndrept eu spre camera mea, o mână caldă mă prinde de încheietură și mă întoarce la 180°, Demetrius.

Mă uit urât la el, dar el nu schițează nicio schimbare, nicio emoție, nimic înafară de zâmbetul ăla tâmp care a fost și înainte.

"Nu fi așa, și mie mi-a murit sora vitregă, să știi că am ținut la ea. Tot ce voiam să spun era condoleanțe."

"Acum că ai spus ce voiai să spui îmi dai drumul la mână?"

"Depinde, vreau să răspunsuri la câteva întrebări."

"Nici gând"

"Atunci nu îți dau drumul."

"Atunci mă eliberez singur." Spun și trag de mâna de are mă ținea, dar fără efect.

"Nici nu știu de ce ești aici, de cât timp o cunoști 3 ani?" Continui eu și simt cum lacrimile dau să apară.

"Nu sunt 3 ani suficienți să te atașezi de o persoană încât să îi simți lipsa? Eu zic că e nevoie și de mai puțin, ca cineva să lase urme adânc în suflet, să își lase semnătura în cele mai adânci colțuri ale tale, nu e plăcut când aveți amintiri înpărțite? Dar acum ea a dispărut, nu știu unde."

Lacrimile au curs de data asta, nu multe, dar suficiente.

Ea chiar e moartă, și nu mai există cale de întoarcere.

Deodată îi simt brațele mari cum mă cuprind tot într-o îmbrățișare. Mă strânge la pieptul lui și îmi spune să nu plâng. Acum observ că e mai înalt cu un cap ca mine, iar fața mea îi vine fix la piept. Mă simt comfortabil, dar deodată inima îmi ia razna, ce e asta?

Deodată mă eliberez brutal din strânsoarea lui.

"Ce faci, idiotule?" Strig și fug în camera mea încuiănd ușa în urma mea

"Sper că vom lucra bine împreună, îmi strigă el și pleacă."

Ce a fost asta? Spun și îmi ating pieptul unde stă inima.

"Nu fi nici tu proastă, doar ești inima mea."

Yuuuus primul capitol of this yaoi, sper să vă placă (dacă citește asta cineva anyway xD)
Deocamdată nu mai am ce să spun. Ah Lukas are părul alb btw.

Ceaw

Ice Lemonade ~