Îmi amintesc că atunci când aveam 6 ani am fost întrebat pentru prima oară ce vreau să mă fac când mă voi face mare. Bineînțeles că nu știam răspunsul și bineînțeles că bunicul meu nu aștepta un răspuns serios.
Nu e ca și când la vârsta de 6 ani ai avea înșirate prin cameră ziare cu locuri de muncă încercuite cu unul din acele stilouri cu peniță de metal sau ai deține o listă cu potențiale facultăți și meserii. În niciun caz. Tot ce ai atunci sunt vise si visuri. Dar nu pentru că nu știi cum e viața ci pentru ca preferi sa nu știi. Nu e ca si când ar fi cine știe ce rahat. Faci o școală, îți iei o slujbă, îți găsești o nevastă și faci copii, iar din momentul acela viața ta s-a sfârșit și începe cea a copilului tău.
Bunicul obișnuia să-mi spună povești despre război. Însă nu povești din trecut, ci din viitor. Obișnuia să viseze noaptea despre război. Il luau fiorii numai când se gândea la asta. Spunea că ne paște războiul și oroarea. Spunea multe lucruri. Adevărul e că era destul de bătrân. Mama zicea că nu mai are mult și dă colțul, că îndruga numai prostii.
Intradevar, când am împlinit 8 ani el era deja pe partea cealaltă dar încă le mai povesteam prietenilor mei turci poveștile lui despre viitor.
Majoritatea colegilor mei știau doar greacă însă eu petreceam foarte mult timp la granița dintre Grecia și Turcia si nu numai să stau cu Omar și Aly dar și pentru mâncarea caldă din târgul din apropiere. Omar era cu un an mai mare decât Aly, iar eu eram de-o seamă cu Omar, care m-a învațat turcă încă din prima zi, iar eu pe el greacă. Obișnuiam să vorbim în Greacă când ne pierdeam vremea prin Turcia și să vorbim în Turcă când ne plimbam prin satul meu, astfel nimeni nu-și putea da seama ce vorbeam, nu că ar fi prea interesantă trăncăneala unor copii de 10 ani însă cu siguranță te făcea curios.
Uneori îmi doresc să extrag aceste amintiri și să le pun într-o sticluță. Să am un raft plin cu sticluțe cu amintiri.
Trebuia să-l ascult pe bunicul...
