Fallen

Capitolul I

Doamna așeză ceașca de cafea pe masă, și plecă grăbită la următoarea masă, eu încercam să găsesc o brichetă dar se pare că nu era cea mai bună zi a mea, dar până la urmă găsesc una în geantă, îmi aprind țigara, așteptând în continuare, ca prietena mea să își termine monologul cu privire la noul ei iubit, care probabil este al doilea săptămâna aceasta. Terasa aceasta chiar era una liniștită, deși ne aflam în centrul orașului, detaliile retro, dădeau un aer plăcut, familiar, gramofonul vechi, pus într-un colț, deși nefolosit de ani buni, radiourile acelea vechi, telefoanele fixe, semăna cu casa bunicilor.

-Eva, Eva, mă asculți și pe mine puțin, sau este mai important peisajul?

-Da, am auzit tot, Vlad ziceai că îl cheamă?

-Da, mulțumesc.

-Să vă țină.

-Mulțumesc, deci cum spuneam m-a invitat sa ieșim...

Chiar nu mă interesa pălăvrăgeala ei despre iubirea perfectă de o zi, nici nu mai știu de ce am chemat-o, voiam să îi spun ceva, dar nu am apucat la cât a vorbit până acum, probabil o să îmi aduc aminte și o să îi spun. Muzica localului mă făcea să mă relaxez, jazz-ul vechi îmi încânta auzul. Calmitatea locului mă făcea să îl trec la preferate, la fel și gustul cafelei, avea o aromă foarte interesantă, puternică, aromată și amară exact pe placul meu. Cred că o să îmi mai fac și eu o cafea când ajung acasă, oricum am o grămadă de teme, trebuie să îl scot și pe Dante la plimbare...

-Eva, iar vorbesc singură? îmi întrerupse Maria șirul gândurilor.

-Ba da, te ascult.

-Ba nu, Eva, văd că te plictisesc, până la urmă de ce ai zis să ieșim?

-Aaa, da, a zis diriga să lași ieșirile și să pui mâna pe carte, a adus tezele, ai luat doi vrea să îl sune și pe taicătu' că nu mai prea dai pe la școală. 

-Serios, cum să facă asta nu are cum, nu mai suport matematica ei.

Și brusc a devenit așa de revoltată de parcă nu are dreptate diriga, mă și enervează, cred că ar trebui să plec deja incepe să mă plictisească.

-Păi Maria, eu trebuie să plec, am mult de învățat, ne mai vedem, papa.

-Bine papa, te pup Sis!

Sis, pe bune, așa de bune prietene crede că suntem? Mă amuză prostia ei, dar fiecare cu neuronii lui. 

Vântul bătu dintr-o dată cu putere, un sentiment de neliniște mă cuprinse, mă simțeam urmărită, cineva era în spatele meu, simțeam că o privire îmi brăzdează spatele și lasă urme de gheață pe șira spinării, mă întorc să văd ce se întâmplă, dar nimeni, eram singură pe stradă, sentimentul acela ciudat persista, dar am încercat să îl elimin, probabil era doar paranoia mea.

Ajunsă acasă, dragul meu prieten Dante a sărit pe mine încântat și fericit că stăpâna lui a ajuns acasă și este gata să îl scoată la plimbare așa că m-am schimbat în ceva mai confortabil și am plecat.

Impunătorul doberman, mergea cu demnitate pe drum, mă amuza, dar îl iubeam atât de mult, îmi era cea mai dragă ființă deși îl știu lângă mine încă de la primele amintiri și este foarte bătrân, depășind cu brio vârsta de 17 ani, este singura amintire rămasă de la părinții mei, el a fost mereu cu mine, când ei nu au fost. Nu știu cine sunt sau cum îi cheamă sau de unde sunt, parcă nu au existat niciodată pe acest pământ.

După o lungă plimbare prin parc, o rundă bună de teme și un episod din serial, ies pe balcon cu o ceașcă de ceai, Dante și o țigară, priveam cerul înstelat, la fel ca în fiecare noapte, recunoșteam multe stele, Vega, Deneb, Altair, mereu mi-a plăcut să învăț despre stele, dar în noaptea aceasta aveau o așezare foarte ciudată. Mă gândeam că poate este din cauza solstițiului. Trag un fum din țigară și încep în minte să unesc fiecare stea, la fel ca atunci când eram mică, sa fac diferite forme, după următorul fum îmi dau seama că stelele de fapt au o poziție exacta de a forma aproape perfect cuvântul „venim". Credeam că imaginația îmi joacă feste, așa că nu am băgat de seamă și m-am pregătit de culcare.

Mă aflam în cafeneaua de ieri, dar era atât de aglomerat, mesele erau pline de oameni necunoscuți părea totul așa ciudat, deoarece trăiesc într-un orășel mic, unde cunosc majoritatea persoanelor. Mă aflam încă în ușa cafenelei, când toși oamenii își ridică capul, toți erau desfigurați, mutilați și șușoteau ceva la început o bolboroseală, apoi au început mai tare spunând la unison „venim". M-am speriat și am început să fug, ajung acasă în camera mea dau să deschid ușa dulapului meu, eram gata sa iau niște haine și să fug, dar când deschid ușa interiorul nu arăta ca și dulapul meu ci ca o cameră plina cu aceleași ființe de la cafenea, ce strigau „venim", eram speriată. Imediat ce închid ușa, după un țipăt ascuțit, mă trezesc în patul meu, în întuneric, lângă Dante are lătra la ușa dulapului. Dar eram prea speriată ca să văd ce este acolo.

Mă ridic din pat și mă duc la bucătărie, să beau un pahar de lapte pentru a mă calma, ceasul de pe perete indica ora 3 dimineața, dar somnul era dispărut de mult și sentimentul de paranoia trona la mine în minte. Îmi simțeam mâna amorțita și umedă, mă uit la ea și observ scrijelitura de pe mână, nu reușeam să îmi dau seama ce era acolo, dar eram sigură ca era același cuvânt mult auzit în visul meu. 

Eram singura acasă, părinții mei adoptivi fiind plecați la muncă, dar pun mâna pe telefon și apelez numărul mamei, în timp ce îmi înghițeam suspinele de frică.

-Alo, mami.

-Ce faci trează atât de târziu?

-Mami te rog vin-o repede acasă am nevoie de tine, și toate lacrimile mele ies la iveală.

-Scumpa mea ce ai pățit, ești bine?

-Mami vin-o repede acasă te rog.

-Vin acum. În 10 minute ajung.

După 10 minute lungi de așteptare în fața blocului alături de Dante, mama a apărut i-am sărit în brațe și am început să plâng, dar mă simțeam în siguranță.

-Scumpa mea e ai pățit.

Îi arăt brațul incapabilă să mai zic ceva din cauza sughițelor și suspinelor.

-Cine ți-a făcut asta?

-Ni-ni-nimeni m-mami, dormeam am avut un coșmar cu niște monștrii și m-am trezit cu asta pe mână.

-Deci se pare că au revenit.

-Ce să revină mami.

-Hai sus, să îți fac un ceai, să te liniștești, trebuie să îți spun ceva foarte important.