Dragă Jurnalule,
Mi-ar fi simțit gustul dragostei pe care i-o purtam…daca m-ar fi acceptat. Dar asta i-a fost imposibil atunci. A aruncat cu lacrimi de piatră în sufletul meu îngândurat și singur fără să-i pese de Universul meu. Lui i-a fost bine fără mine, a avut tot ce a vrut. Mi-a lăsat inima să moară readucând-o la viață de fiecare dată când se simțea el singur. Ți-a fost bine atunci?
Într-un timp, mă lovea cu fel de fel de cuvinte întortocheate și nu-i păsa de ceea ce credeam, pur și simplu mă lasa în iluzii de intuneric…pentru că nu vedeam ce-mi ascunde. Pierdeam nopți gândindu-mă la atâtea minciuni fără iubire. Vedeam partea de abis scufundată în uitare și în fiecare zi aveam același gând de incertitudine. În fiecare zi zâmbeam, speram și iubeam. Am încercat și azi să-l fac să mă înțeleagă: binenteles că a făcut-o… Mereu înțelege fără să asculte o șoaptă. Vorbește limpede și absent, fără să clipească, din când în când face pauze între propoziții, își lasă privirea în jos, mă ia de mâini, îmi analizează atent și neliniștit inelul de argint de pe degetul mijlociu, apoi strânge din buze. Face liniște… și niciodată nu-mi creează schițe de exprimare cu creionul cu mină imaginară. Și, de cele mai multe ori, cuvintele sale ard în mintea mea amestecată cu particule de gânduri inutile.
Azi a fost prima zi în care m-a înțeles cu adevărat. M-a privit în ochii mei obosiți și și-a strâns buzele cum făcea în pauzele dintre propoziții. Îmi amintisem brusc că nu-mi scria niciodată poezii… n-avea cuvintele în sânge. Nu-mi spusese niciodată declarații sofisticate: de fapt, nu-mi zicea nimic niciodată. Și totuși, astăzi, privirea lui îmi șoptea altceva. Ochii lui de chihlimbar străluceau de dulceața amăruie a acelei clipe palpitânde: o lacrimă. Poate sună egoist, mereu mi-am dorit să-l văd plângând: nu pentru că-i doresc răul. Vroiam să știu: ar plânge pentru mine? Și azi am aflat că nu-i pasă doar de cum bate vântul. A fost prima clipă când mi-a șoptit la ureche exact același lucru pe care-l striga inima mea.
Era înnorat și nu era nimeni pe stradă. Briza de toamnă înaintată împrăștia un mănunchi de praf auriu și moale ce se așternea pe o nefericită fereastră, proaspăt curățată și lustruită. Cerul ascundea liniștea aburilor care răsunau și mii de părți necunoscute. Oare am visat?
Nu-mi mai păsa de acea latură a mea, puteam să spun pur și simplu că nu mai exista. Undeva, în interiorul acestor cuvinte, mi-am dat seama că nu mai contează ce scriu în jurnalul meu cu pagini învechite de lacrimi, rupte de sentimente și mânjite de cerneală neagră. Am scris aici din două motive: pentru a-mi mai adăuga pe lista cea lungă încă o amintire- încă îmi place să zâmbesc în timp ce citesc și să mă amuz de puținele sentimente din înțelesul fiecărei pagini- și pentru a demonstra măcar acestei agende solitare din raftul cu amintiri și regrete că încă mai am imaginația de a transpune în alt plan, în altă lume, propria mea artă.
Mulțumesc! Știu că atâta timp cât voi avea grija ta, tu-mi vei ascunde sentimentele sub o copertă veche, erodată, pe care nu o voi deschide decât eu...
