Dedic Gabrielei acest capitol drept mulţumire pentru încurajările ei. * hugs *
Capitolul cinci
A cazut o frunza-n calea ta
Ratacind pe-a vantului aripa.
Ai zarit-o si-n aceeasi clipa
Ai strivit-o calcand peste ea.
Când eram micuţă îl aşteptam pe Făt-Frumos şi calul său alb, dar el, în mod evident, nu a venit. Mai târziu, aşteptam un băiat chipeş, inteligent, plin de bunătate, care să-mi umple sufletul şi inima de iubire şi fericire, un baiat care să fie îndrăgostit până peste urechi de mine, dar nici acesta nu a venit. Acum, că am mai avansat în vârsta am ajuns pur şi simplu la concluzia că eu nu sunt Ileana Cosânzeana, iar Făt-Frumos nu are să vină niciodată. Dar dacă Eric e Făt-Frumos ? Nu, refuz; dacă Eric e Făt-Frumos, atunci cu siguranţă nu este Făt-Frumosul meu. Simpla, timida, banala şi plictisitoarea Michelle nu se poate ridica la eleganţa şi frumuseţea lui Eric. Am închis ochii şi am oftat adânc; mă durea sufletul, iar dacă aş fii putut ţipa, aş fii ţipat, dacă aş fii putut trânti, aş fii trântit, dar oare de ce nu le puteam face ? De ce nu mă ridicam din pat şi nu mă apucam să trântesc fiecare lucruşor pe care-l luam în mână ? Puteam, prea bine, să zbier, dar la ce bun ? Ar fii durut mai puţin ? Nu. M-ar mai fii calmat ? Da, dar asta doar pe moment şi nu ar fii fost cine-ştie-ce-evoluţie în starea mea de spirit. Eram bine, era totul bine cât timp vorbeam cu Eric, nu conta unde, dar când îl vedeam sau auzeam uitam tot ce mă distrăgea până în acel moment. Am oftat a mia oară în acea zi, încercând să-mi înăbuş durerea; oricât de mult voiam să ne neg faptul că mai aveam sentimente pentru fostul prieten nu îmi ieşea şi mă durea cu mult mai mult decât aş fii putut suporta. Am pornit radio-ul de la telefon în speranţa că va da o melodie bună care să-mi schimbe starea de spirit, dar din contra, melodia celor de la Train* pe care mi-o dedicase Alex cu ceva timp în urmă mă făcea doar să mă simt şi mai rău decât înainte.
I can feel you like a notion that I hope will never leave**
Aşa voia şi el cândva, să nu plec niciodată, dar apoi de ce m-a făcut să plec ? De ce-a minţit ? De ce s-a trezit târziu referitor la faptul că n-are să meargă ? Nu poate să-mi spun după doi ani că trebuie să fie totul gata, că nu vrea să-mi faca iluzii ! Cum să facă una ca asta ? Cum să mă folosească aşa ?! Nu eram rănită în orgoliu, mă durea sufletul şi inima pentru simplul fapt că-l iubeam. L-am iubit atunci, îl iubesc acum şi am să-l iubesc mereu. A rămas întipărit în sufletul meu, e ca un tatuaj: numele şi chipul lui sunt crestate pe inima mea, iar vocea lui e auzită veşnic de urechile mele, ca un ecou plăcut şi dulce. Vreau şi acum să-i aud vocea, dar nu vreau să-i aud cuvintele, nu vreau să aud ce spune, pentru că doare. Nu mai vreau să doară. Nu mai vrea să plâng, dar nici asta nu se poate. Şi acum ce ? Nu ziceam eu că sunt îndrăgostită de Eric ? Sunt, probabil, dar dacă el nu-mi va spune mai mult … Dar dacă Eric are o iubită ? Dacă am să păţesc la fel cum am păţit cu Alex ? Sau dacă are să mă respingă şi să-mi rupă şi el mie inima în milioane de bucăţele ?
I'm callin' you When all my goals, my very soul Ain't fallin' through I'm in need of you***
Cunoşteam versurile, melodia, totul; pusesem melodia asta atunci când mă suna Alex, să ştiu sigur că este el, în fond, îl iubeam într-atât încât pentru el aş fii făcut orice compromis. Dar de ce mă sună ? Oare ce doreşte de la mine ? Nu i-a ajuns, nu şi-a hrănit destul orgoliul cu suferinţa mea ? -Da ? am întrebat cu vocea tremurându-mi. -Ce faci măi ? Mi-e dor de tine ... -Îmi şi imaginez cât de mult, am replicat destul de acid. -Ce-i cu tine ? Eşti supărată ? -Nu, deloc, sunt într-o mood extraordinar, imaginează-ţi. -Ai rămas aceeaşi puştoaică ironică cu voce de înger. Te iubesc. -Îmi pare rău, nu îmi este foame, du-te şi vinde-ţi gogoşile astea gogonate în altă parte. -Deci nu mă crezi ? -Te rog, spune-mi că faci mişto de mine. -Dar chiar te iubesc. -Dovedeşte-mi. -Cum ? -Nu-mi pasă, dacă mă iubeşti, găseşti o cale, dar să ştii că nu ai niciun drept să-mi spui că mă iubeşti, cât timp nu o arăţi, nu mai ai dreptul să-mi spui că îţi lipsesc, când tu mă cauţi sau îmi răspunzi la mesaje din ani în Paşti ; absolut nu. Ştii ce ? Uită că exist, eu una am uitat de tine ! Am închis telefonul şi am început să plâng – de menţionat că am fost nevoită să-mi înfund capul în pernă ca să nu ţip prea tare. Mă durea, o simplă conversaţie cu el îmi stârnea plânsul, dar ce era să fac ? I-am închis telefonul, ştiam că izbucnesc în plâns şi nu voiam să mă audă. Încă-l iubeam. Şi asta a naibii de mult şi îi spusesem că l-am uitat. Nu l-am uitat ! Îl vreau înapoi, dar ... Nu se poate. Mă resemnez, mă calmez, plâng, adorm, disper şi apoi ce ? Mor. Asta vreau, să mor, la dracu, mai repede. Nu văd altă soluţie, el era tot ce aveam, tot ce iubeam, tot ce doream, acum nu mai este şi am rămas singură. M-am dus în « magnifica » mea baie şi m-am privit în oglindă : păru-mi buclat era de-a dreptul răvăşit şi ochii trişti. Nu mă recunoşteam, mă voiam în apoi, pe mine cea frumoasă şi veselă, dar simţeam că nu mă pot readuce înapoi, că acea parte a mea murise, iar fără acea parte eram seacă şi plictisitoare, banală şi atât. Am văzut o lamă pe etajeră şi mi-au sclipit ochii. Ce-ar fii fost să mă sinucid ? Adică, cui i-ar fii păsat ? Ar fii plâns ai mei puţin după mine, dar apoi le-ar fii trecut şi, desigur, Olivia şi prietenii apropiaţi, dar Eric de exemplu nu are să simtă nimic. Da, aşa fac, mă sinucid. Am dat drumul la apa în cadă, cu gândul să fac o ultimă baie înainte să mor ; măcar să mor curată. Ciudate gânduri am, mai ales că mor, ce-mi mai pasă ? În orice caz, am lăsat apa să curgă până când cada avea să se umple şi m-am reîntors în cameră şi-am sunat-o pe Oli. I-am spus să aibă grijă de ea şi că sper să fie okay, c-o iubesc şi că e cea mai bună prietenă a mea, i-am mulţumit de mii de ori c-a avut grijă de mine când am avut vreo problemă şi alte chestii d-astea dulci şi siropoase, iar ea mă tot oprea şi-mi spunea că nu murim azi sau mâine – ah, de-ai ştii tu, dragă Oli – şi că am înnebunit şi alte prostii din astea. În orice caz, azi voi muri şi gata. Chiar mă apucasem eu zilele trecute de cartea « Veronica se hotăreşte să moară » şi îmi pare rău că n-am s-o termin ; poate acolo unde merg vor fii cărţi, cine ştie ? M-am dus înapoi în baie şi m-am aşezat în fund, pe jos; mi-am luat telefonul în mână şi-am privit poza cu Alex. Nu aveam să mai fac baie, aveam să mă sinucid aici, stând jos. Am luat lama în mână, am închis ochii şi m-am tăiat. Sângele începuse să curgă, dar încă nu mă durea atât de tare cum credeam eu că avea să doară, încă cinci minute mai târziu începuse să mă usture tare de tot şi mi-am lăsat braţul să cadă inert pe podea. Vedeam cum se formează o mică băltoacă de sânge şi simţeam că-mi pierd conştiinţa cu fiecare minute ce trece. Deja totul devenea neclar, braţul mă durea şi îmi era amorţit în acelaşi timp şi îmi auzeam telefonul sunând. Mi-am întors cu un efort fantastic capul şi am văzut că era Eric; era, sau poate că doar mi se părea, nu am de unde ştii, poate că acum nici nu mai contează. Îmi doresc, totuşi, să-i fii dat şi lui un mesaj înainte de a mă stinge; să ştie că, în felul meu, l-am iubit. Curând, tot ce-am văzut a fost un mare nimic, imaginea mi se întunecase, de fapt, totul se înnegrise în faţa ochilor mei şi cred că mă lungisem de-a dreptul podelei, sau, cel puţin, spatele meu alunecase într-o parte şi nu mai stăteam dreaptă. Îmi era rece şi-mi doream să mă fii “mutilat” în patul meu cald şi curat, dar ce să-i faci ? Măcar să fii avut o moarte caldă, dacă viaţa mi-a fost rece. Curând am auzit tropăituri şi ţipete, urlete şi plânsete, şi pe cineva umblând la mâna care încă-mi sângera şi mă durea. Totuşi, corpul îmi era tot mai amorţit, iar câteva minute mai târziu am auzit sirena unei ambulanţe, apoi ştiu că mi-am pus o dorinţă “să nu ajungă la timp, să mă lase să mor”.
***
Simţeam doar o durere cumplită de cap când mi-am revenit în simţiri şi o durere urâtă la mâna stângă, iar gura-mi părea teribil de uscată, de parcă nu mai băusem apă de secole. Deh, păcat că renunţasem totuşi la baia aceea. Oare am murit ? Credeam că, odată ce ajung în Rai, nu am să mai simt durere, dar se pare că m-am înşelat. Sau n-am murit ? În fond, eu văd acum totul negru şi nu-mi pot deschide ochii, nu mă simt uşoară ca un fulg şi nici aripi drăguţe nu cred că am. Ori am ajuns în Iad, ori sunt la spital. Din nou, tot ce puteam auzi era vocea mea interioară şi nişte glasuri familiare amestecate cu altele mai puţin cunoscute; sincer să spun, nu puteam desluşi ce spun, nu-mi păsa sincer, speram doar să mor şi să nu mai simt nimic. Am simţit apoi cum mi-a umblat la mâna stângă – am simţit pentru că m-a durut şi un ticăit enervant se auzea simlutan cu fiecare bătaie a inimii mele. Aşa deci, îmi spuneam, ăştia m-au conectat la aparate, să fie siguri că nu dau ortu’ popii, dar nu-i nimic, ştiţi voi, în filme oamenii sunt conectaţi la aparate, apoi aparatul începe să ticăie foarte tare şi apoi se aude acel “biiiiip” lung; vin medicii, încearcă să-şi resusciteze pacientul, dar el, în final, moare şi asta i-a fost. Da, poate la fel va fii şi cu mine. Sper ca ai mei să semneze fişa aceea cu “donatori de organe”, sper ca măcar să fac un bine imens şi să salvez pe cineva fericit, care chiar va dori să trăiasca. De fapt, ştii ce ? Îmi doresc să mă trezesc un minut, ca să semnez eu fişa aceea. Da, ştiu, câteodată sunt pur şi simplu proastă, dar acum nu mai este nimic de schimbat. Când eram atât de aproape să deschid ochii, am auzit din nou voci şi glasuri, am simţit că cineva îmi umblă la mână şi apoi un lichid rece îmi trecea prin vena de la mână ; era neplăcut, sincer să spun şi bănuiam că este ceva somnifer sau calmant. Mă enerva, voiam să mă trezesc.
***
Am reuşit, într-un final, să deschid ochii şi-am observat că afară e întuneric. Nu era nimeni aici pentru mine, bănuiesc, însă-mi doream, ca-ntr-un film de dragoste, să intre pe uşă Eric şi să-mi spună că mă iubeşte. Într-un final, am realizat că dacă mor nu rezolv nimic şi acum aştept să mă fac bine ca să plec acasă. Am încercat să mă sinucid din pricina unei persoane căreia nu-i pasă de mine nici cât negru sub unghie şi-abia acum, când mintea-mi este limpede şi clară, realizez că nu are niciun rost. Şi tot acum realizez că nici Eric nu are să intre pe uşa aceea în seara asta. Şi nici în zilele ce vor urma şi îmi va strivi şi el, la rândul lui, inima ca pe-o frunză ruginie, uscată şi fragilă ...
*Train – este o formaţie. ** When I look to the sky – Train [melodie] *** Versuri din melodia Callin’ you - Outlandish
