8 Iul 2016
Imi odihneam palmele in jurul obrajilor lui știind că este ultima dată când îl privesc. Aș fi încercat să vorbesc, ca ultimele clipe să nu se risipească în zgomotul constant al aeroportului, dar nu eram în stare.
Am simțit cum brațele lui puternice îmi înfășoară trupul, protector așa cum obișnuia să facă mereu atunci când îmi era frig sau mă aflam în momente de slabiciune trecătoare, dar acesta nu era doar un moment trecător, nu avea să mă conducă spre casă urmând să ne întâlnim în următoarele zile și să petrecem ore în șir împreună în felul nostru unic cu care ne obișnuisem în timp.
Mi-am auzit mama strigându-mă pentru a trece de porțile de verificare a bagajelor și atunci am știut că următoarea îmbrățișare va fi ultima. La acest gând am simțit nodul din gât ce persista de ceva vreme, provocându-mi un icnet involuntar și lacrimi șiroindu-mi pe obraji când am zărit pentru prima dată în tot timpul petrecut împreuna,un firicel sărat umezindu-i obrazul sub privirile mele.
Era pentru prima dată când îl vedeam plângând în ani de zile.
Mi-am simțit inima spărgându-se în milioane de bucăți privind cum ne îndepărtam și îngrozindu-ma la gândul că nu este cale de întoarcere.
-"Te iubesc!" a zis.
Și neștiind cât timp va trece până în fericita clipă când ne vom revedea, am trecut prin porțile ce verificau bagajul pe care îl așezasem pe banda rulantă.
Mergeam înainte și priveam în gol. Am simțit cum totul din jurul meu se transformă într-un vis urât, și dacă privesc în urmă pot spune că nu m-am înșelat.
Părinții mei se luptă cu probleme de o viață, în mare parte din vina tatălui meu care este un idiot iar aceasta este principala sursă ce crează probleme, în fond. Între timp apărând o persoană ce se pare că a schimbat totul în ceea ce mă privește, iar acest lucru mă distanță de groapa de probleme în care se învârt ai mei părinți,de o viață din cauza prostiei unuia dintre ei, dar asta este o altă poveste.
Așa că în momentul în care eu și frații mei am crescut, detașându-ne încet,încet de părinți și viața părea să ne așeze pe fiecare la locul lui, au hotărât să plecăm în Marea Britanie, să "realizăm ceva în viață", lucru care în mintea mea prezintă o penibilitate profundă, ținând cont de anumite lucruri, spre exemplu vârsta înaintată a părinților mei și încă un detaliu minuscul cum ar fi faptul că au ales câte o pagină curată pentru a lua totul de la capăt de 8 ori în viață, cel puțin.
Înțeleg că viața este crudă, dar dacă este în așa fel, trebuie să fii mai crud ca ea, capabil să îți asumi drumul pe care ai pornit, și să lupți pentru asta, lucruri care nu se leagă cu prostia unora ce adeseori ne-au târât în noroi. Poate n-aș fi îndreptățită să urăsc, dar nici să iubești nu poți când plătești greșelile altcuiva, cerându-ți-se și socoteală pe lângă acest lucru.
Așadar, iată-mă. Într-un aeroport, urmând să zbor peste câteva țări, împreună cu mama, fratele și sora mea, și cu o inimă frântă.
A urmat un zbor chinuitor de scurt știind că urma să mă aflu la mii de kilometrii distanță atât de rapid, timp în care mintea mea, deși știa că este imposibil, crea fel și fel de scenarii prin care eu aș putea să evadez din mașinăria zburătoare în care mă aflam pentru a mă întoarce înapoi. Lacrimi îmi părăseau ochii din când în când cauzate de gândurile mele ce oscilau între București și Anglia, în mare parte fiind vorba de distanță, dar deja nu mai băgam de seamă. Mintea mea era departe de realitate și nu asupra lacrimilor pe care le ștergeam instinctiv.
Peste trei ore ne aflam pe aeroportul din Luton, în apropiere de Londra, de unde urma să parcurgem un drum de câteva ore, însă mintea mea se afla în altă țară, la alte persoane decât cele de față, iar sufletul își dorea exact opusul situației în care mă aflam.
Mi-am revăzut și tatăl, care venise pentru a ne conduce spre casă, dar nu-mi lipsise deloc. Au încărcat bagajele în portbagajul mașinii și am pornit la drum.
- Fetița lui tati!
O priveam pe sora mea fiind primită călduros de tatăl meu, alături de mama și celălalt frate, pe fețele cărora se citea confuzie, oboseala, bucurie și nesiguranță, toate de-odată. Eu păstram distanța, eu mereu am fost distantă.
Poate se datorează faptului că îl urăsc.
Drumul care a urmat a fost extenuant, iar când am ajuns la ceea ce urma să fie locuința noastră temporară, se făcuse deja noapte. Picioarele îmi păreau străine, capul îmi vâjâia, mușchii îmi erau încordați iar sufletul sfâșiat.
Am urcat treptele de la intrare, și în câteva minute am descoperit care va fi camera mea, lucru de care în acel moment nu îmi păsa cum nu îmi pasă de rahatul pe care îl mănâncă taică-miu. Mi-am aranjat patul atât cât am fost în stare ca mai apoi să mă întind pe salteaua străină, extenuată din toate punctele de vedere, tânjind după liniște și atunci totul a început.
Zgomot. Mult zgomot. Ca un vânt puternic ce bate constant izbindu-se de clădiri, simțeam cum îmi inunda timpanele înnebunindu-mă. Nu-mi puteam da seama dacă era rodul corpului meu obosit ce ar fi putut face zgomotul să pară mai puternic, dacă era de vină mintea sau sufletul, sau dacă pur și simplu înnebuneam. Mă simțeam străină. Mai străină decât în oricare alt loc în care ne-am mutat vreodată.
Disperare cu gândul la distanța de singurele persoane ce mai aduceau liniște minții mele,timpul care trebuia să treacă pentru a-i putea revedea, problemele ce simțeam că vor apărea deși nu-mi puteam da seama de ce simt în acest fel, oboseala în toate formele ei, dorul și ura pe care o purtam pentru cel ce m-a adus în acest loc, toate acestea au pus stăpânire peste întreaga mea ființă și atunci, strângând bluza singurei persoane ce nu m-a lăsat vreodată singură în pumni la piept,am plâns. Am plâns simțindu-mă mai pustie ca niciodată în cei aproape 18 ani de viață,până când n-am mai simțit nimic, adormind.
Un singur glas mai conta, și îl auzeam ca pe un ecou în colțul minții.
-"Va fii bine!"
Și a trebuit să plec.
