Trebuia sa vina si timpul in care ma voi trezi din indiferenta mea obscura in care mi-am purtat inima si mintea, indiferenta mea atotputernica, peste care nu putea trece nimic, nici macar dragostea ei adevarata. Da…dragostea ei, cel mai de pret sentiment pe care am avut norocul sa-l detin, acum nu-mi vine sa cred ca eu am fost fericitul posesor al unei inimi atat de inocenta, sincera, puerila, plina de dragoste si puritate, un adevarat lacas al acelor mituri despre dragoste, in care ramanem uimiti de caile dragostei si lucrurile pe care le facem din dragoste. Eu am fost acolo dar…am plecat de unul singur, de fapt m-am tot plimbat, am venit, am plecat, am venit, am plecat, si bineinteles ca orice inceput are si un sfarsit. Normal ca in inteligenta mea(mai tarziu aveam sa aflu ca era de fapt prostie) eu eram un ins special, care le poate avea pe toate, un norocos lasat de Dumnezeu pe pamant sa fie rasfatat pentru totdeauna. Se pare ca nu a fost asa si nici nu exista asa ceva, indiferenta din constiinta mea s-a lovit pana la urma de un zid, zidul realitatii, si parca am fost aruncat intr-o groapa cu crocodili, realizand in acel moment cine sunt si ce am pierdut. Daca as fi Dumnezeu as mai rade inca odata sa vad cum un om se trezeste la realitate si realizeaza ce a pierdut abia dupa ce pierde acel lucru, dar nu sunt Dumnezeu si trebuie sa suport pe viu acest fenomen de-a dreptul macabru. Mereu am avut senzatia ca sunt rational in tot ce fac, ca le-am calculat pe toate, ca nu pot sa gresesc. De data asta am comis-o grav, am esuat nava, am prabusit avionul, deci nu e cale de intoarcere, este un fapt real implinit. Ce ciudat dar si comic in acelasi timp este acest feeling de acum, unde realizez cat de naiv(de fapt prost) am putut sa fiu, si cat de rational ma credeam eu atunci cand am renuntat la dragostea pe care altii nu o intalnesc toata viata, in viata gasesti o singura dragoste, si aceea daca esti al dracului de norocos. Incerc sa o gasesc din nou, misiune imposibila, trecutul nu se intoarce, nu e decat un viitor asa alb-albastru ca de gheata cu turturi care stau sa cada. Nu pot gasi nicaieri ochii ei, zambetul ei, parul ei, pielea ei, culoarea ei, nu pot zari inca o poveste ca a noastra, speranta mea abia daca se mai vede in constiinta, dar rezista, altfel nu as mai fi aici. Totusi acum trebuie sa fiu constient si sa ma tin tare, tot ce am avut mai bun am pierdut si nu se mai intoarce datorita prostiei mele, da, trebuie sa ma impac cu gandul asta(nu cred ca o sa ma impac vreodata si nici nu mi-o voi ierta-o vreodata), consider ca nu merit mila, nu merit nimic, ar trebui sa sufar si chiar asta se intampla, este ceea ce merit.
Imi aduc aminte, am ramas cu amintirile acum, cum orice faceam, indiferent ca era un succes sau un esec, la sfarsitul zilei parca tot un succes era, o victorie, fiindca o aveam pe ea, ea, care la sfarsitul zilei ma imbratisa si sa ma saruta chiar daca eram intr-o stare deplorabila. Ah...ce n-as da sa dau timpul inapoi, se pare ca am ajuns in punctul ala, dar oare ce se intampla cu oamenii ca mine, cu personajele negative? Ce viitor am eu acum? Parca imi e imposibil sa vad ceva la o fata, nu am ce sa vad, nu vad nimic, sunt rece, ma lasa rece, mai mult de o gluma nu pot face, nu imi arde de nimic, de fapt nici nu-mi place sa vorbesc cu o fata, e o sfortare pentru mine, vreau sa scap cat mai repede in singuratatea mea si sa ma gandesc la ce-mi place, la dragostea pe care am avut-o odata.
Trebuia sa o imbratisez mai mult, sa o sarut mai mult, sa o ocrotesc, sa-i spun mai des cat de mult o iubesc si cat de mult inseamna pentru mine dragostea ei, si in momentul decisiv, in care am lasat-o ca pe o carpa(asa s-a exprimat ea, nu voi uita niciodata), o iubeam, o iubeam la nebunie in momentul in care am parasit-o, dar privirea mea a fost acoperita si i-am spus nu, acum nimeni nu-mi mai poate spune „bu”(cum s-a exprimat ea intr-un text pe care mi l-a scris). Parca stia ea ca asa o sa se intample si s-a impacat cu situatia mai de mult. Chiar, ma intreb oare daca mai pastreaza ceva de la mine, eu nu am putut sa arunc nimic, nu am avut puterea asta, tin totul de la ea, parca in felul asta inca o am aproape, ii simt mirosul in lucrurile primite de la ea, ii simt prezenta, cat de bine ma simt...apoi le strang si ma trezesc din nou la realitatea asta amara...de ce am facut ce am facut? De ce?
Urmeaza partea cea mai trista pentru mine, se pare ca ea a gasit pe altcineva acum, aici este o adevarata enigma pentru mine. Nu inteleg cum la vreo 3 luni ea deja avea pe altcineva pe care il prezenta parintilor. Am simtit un cutit in inima, era prea mult, mult prea mult. Adica deja era ceva serios, eu asa gandesc, cand prezinti parintilor tai pe cineva, este serios, cum este posibil? Chiar il iubeste sau il vede doar dragut, il tolereaza, nu o deranjeaza, ii si place un pic de el, si vrea sa ma faca sa sufar? Fiindca sunt sigur ca ea ma iubea cand am parasit-o! Nu pot sa o condamn deloc, am ranit-o prea mult si prea des, nu exista cuvinte sa explic in cate moduri am ranit-o, si logic ca ea a hotarat acum sa-si traiasca viata normal, sa ma uite, sa treaca odata peste mine, un nenorocit care mai mult si-a batut joc de dragostea ei. Dar de unde dracului a aparut strainul asta in povestea noastra? Cine este el? Cine este acest individ care se bucura acum din plin de ceea ce eu nu am fost in stare sa am??? Ma gandesc in timp ce fumez si stau cu ochii beliti in tavan si ma mir inca odata de prostia mea, cum ea poate chiar in momentele astea este sfasiata in mainile lui, in patul lui, si mai ma mir inca odata de prostia mea, ca am fost prost rau, ba da’ prost nu gluma, eu acum cred ca nu sunt multi prosti ca mine, inainte credeam ca nu sunt multi destepti ca mine. Asadar, nu pot sa inteleg acest fapt, din ce scorbura a iesit acest nimeni.
Am devenit un molatec. Au trecut 6 luni si brutalitatea realitatii ma doboara pe zi ce trece. Daca nu-mi pun mintea la contributie sa inventez masina timpului ca sa pot da timpul inapoi, o pierd. Haha, ce nu ar face omul pentru dragoste, nu? Dar eu ce dracu am facut cand o aveam? Nimic, am aruncat-o. Insa orice as face, si daca as da timpul inapoi, eu as realiza ce s-a intamplat si tot nu as fi fericit. In viata trebuie sa le traiesti la timpul lor fir-ar a dracului de treaba, oameni fara minte, ma aflu printre ei. Acum ma simt intelept datorita acestei suferinte taioase pe care o simt, ca sa fi devi intelept trebuie mai intai sa fi prost si sa-ti constientizezi intr-un final propria prostie, imi vine sa fac numai lucruri nobile, simt nevoia sa plantez copaci, sa ajut oameni batrani, sa ma joc cu copii, facand aceste lucruri parca as face si eu ceva bun pe lumea asta. Singuratatea asta pe care o simt nu e acel sentiment fals de singuratate in care speranta isi mai face loc prin fundaturi si de fapt stii ca ea inca se mai gandeste la tine, nu, eu simt o singuratate dura, cu gust de fier, de rugina, e ceva rece, ceva ascutit, alb si taios.
La inceput, telefonul mai suna cu numar privat, saream in sus de fericire de parca as fi castigat la loto, raspundeam cu gandul ca de partea cealalta se afla dragostea vietii mele pribegite. Nu stiu ce am vrut sa-mi demonstrez, ca sunt destept, ca sunt vreun stralucit? O cunoscusem cand eram un copil, amandoi eram copii, eu eram al ei si ea era a mea, atat, 6 ani de zile ne-am iubit, practic am copilarit iubindu-ne unul in bratele celuilalt. Trebuia sa o pastrez, trebuia sa ma casatoresc cu ea, sa o fac mireasa, o mireasa fericita, asa cum i-ar fi placut ei, sa facem copii, mama perfecta pentru copiii mei, viata perfecta! Acum regret!
Deseori, stau si ma gandesc in prostia mea(acum nu mai e nici o indoiala, nu sunt destept, sunt prost, este definitiv, este simplu) chiar ma bate gandul sa fac pe dracu-n patru si sa ma impac cu ea. Dar asta ar inseamna ca absolut toti cunoscutii mei, sa se uite ciudat la mine pentru tot restul vietii. Ei stiu ca ea este cu altcineva si ei nu vor uita cum le-am explicat eu foarte serios ca am decis sa ne despartim si ca nu exista cale de intoarcere, adica as fi chiar penibil, si in afara de asta, cum as putea eu s-o mai iubesc dupa ce ea i s-a dat altuia in toata splendoarea, dar o iubesc, ba nu, n-o iubesc, o iubesc? O iubesc sigur doar ca acum chiar sunt matur si sunt constient si-mi pot controla pornirile puerile, o iubesc chiar daca ea poate se simte implinita in patul lui cand el o saruta usor pe corp. O iubesc si regret, sunt constient de asta acum, poate Dumnezeu va avea mila si de un amarat ca mine, poate exista ceva bun ramas si pentru mine pe lumea asta.
Ce mult te-am iubit...
