Leaganul cartierului

Capitolul 1

Din perspectiva lui Ovidiu

Cat de frumoasa este viata atunci cand nu duci grija banilor: stii doar sa cheltui, iti satisfaci toate placerile, pierzi vremea si nu cunosti valorile morale, mizand totul pe greutatea portofelului. Ai masina la scara si cadoul de majorat este reprezentat de ultimul tip de BMW. Permisul de conducere l-ai obtinut fara sa vezi macar culoarea copertii unei carti cu reguli de circulatie, caci tata stie cui sa-i strecoare in buzunar acea suma fermecata ce face toata treaba in locul tau.

Nu invidiez oamenii care duc acest stil de viata, nici poveste!
In veci nu mi-as dori sa fiu un parazit pe spinarea parintilor. Am avut in jurul meu, inca de mic, acesti "copii de bani gata" si, sincer, niciodata n-am inteles de ce sa pui un om la munca titanica numai sa te vada cartierul ca tragi din cele mai scumpe droguri, cand ridici mana sa vorbesti la noul tau iPhone de ultima generatie, in varianta Gold, sa straluceasca ceasul mai tare decat perlele scoase pe gura de fiecare data cand ai ocazia sa porti un dialog. Nu poti fi smecher pe banii munciti de tine insuti? Eu unul ma descurc. Sa ma fi nascut cu norocul de a avea o familie in spate, ma straduiam sa-i ajut, sa-i fac mandri! Dar nu ma plang.

Cand m-a adus pe lume, mama abia implinise 14 ani, iar tata, in varsta de 29 de ani pe atunci, nu a putut sa-i fie alaturi intru cat era deja de vreo 6 luni in inchisoare si, surprinzator, nu pentru intretinerea de relatii intime cu minore. Pana la un an si jumatate am fost crescut de parintii mamei. Nu-mi aduc aminte mare lucru, insa nu o duceam rau. Asta pana cand a aparut Camelia,  sora tatei si, probabil,  singura persoana care mi-a vrut binele vreo data.

Am locuit in casa Cameliei 3 ani timp în care ea a insistat de mai multe ori sa merg sa-mi vizitez tatăl,  insa am refuzat-o cu indarjire de fiecare data. Camelia era vaduva,  sotul ei pierind intr-un accident rutier,  copii nu avea,  deci ma bucuram de toata atentia sa. Mă simțeam bine ca intr-o familie, protejat, însă nici asta nu a durat foarte mult căci cu timpul Camelia a cunoscut pe cineva, iar acel cineva i-a devenit soț. Vreme de cateva luni am convietuit,  dar deloc confortabil.  Atmosfera era una tensionata, eram jignit constant, iar cei doi se certau constant din cauza mea. Remus isi dorea propriul copil, iar prezenta mea il irita cumplit.  "Eu nu muncesc sa cresc copilul altuia.  Pleaca el, sau plec eu!" auzeam constant din partea lui.  In cele din urma,  Camelia s-a lasat convinsa,  temandu-se sa nu ramana din nou singura,  si astfel am ajuns intr-un orfelinat.

De atunci,  viata mea s-a schimbat radical. Am suferit cumplit,  am suportat badjocura baietilor mai mari si am fost extrem de aproape de a deveni jucaria lor sexuala. Supraveghetorii ne tratau deplorabil,  mereu spunandu-ne ca,  daca am ajuns aici, nu suntem doriti,  iar ei trebuie sa se conformeze,  sa nu ne obisnuim cu afectiunea. Crescand,  am inceput sa-mi impun respectul prin violenta si acum eu eram cel care ii chinuia pe cei mici.  Ma razbunam pentru fiecare lovitura primita,  fiecare lacrima varsata si,  de fiecare data cand le provocam altora aveam cel mai larg zambet posibil.

Conducerea m-a luat in ochi,  incercand sa ma cuminteasca, insa nu m-am lasat subjugat.  Era suficient ca traiam in captivitatea zidurilor lor,  nu aveam de gand sa ma supun orbeste.  Am scapat de cateva ori prin siretlicuri deprinse de-a lungul vietii,  dar am ajuns in punctul critic in momentul in care i-am amenintat ca voi fugi si voi anunta autoritatile despre conditiile in care eram tinuti.  Reactia lor mi s-a parut una foarte ciudata,  dandu-mi pace indiferent de prostiile pe care le faceam.  Am inteles totul la circa 2 saptamani de la acel incident cand am fost mutat cu forta intr-un alt centru.

In acest nou centru n-am petrecut prea mult timp.  Cu putin inainte de a implini 16 ani am decis sa pun capat corvoadei si am reusit sa evadez. Am profitat de scandalul iscat in urma descoperirii unei fete insarcinate si am plecat in mijlocul noptii. Stiam foarte bine cine era responsabilul, unul dintre colegii mei de camera. M-am bucurat, intr-un fel, ca s-a descopetit la timp acest fapt. Nu ma puteam gandi decat la viata acelui copil,  cu siguranta mai chinuita decat a mea. De cei doi nu mai stiu nimic. In noaptea in care am plecat ea era in spital, iar el la sectia de politie. Le-am rugat pe fete sa aiba grija de ea cand se va intoarce si nu m-a mai interesat nimuc. Stiam doar ca trebuia sa parasesc Bacaul si asta cat mai repede.

Mi-am petrecut noaptea in gara, cautand o locatie cat mai indepartata si o modalitate de a ajunge acolo, intru cat etam lefter. Stand langa o locomotiva, a dat peste mine mecanicul acesteia ce urma sa plece catre Craiova. A fost de acord sa ma ia si pe mine in schimbul a cateva comisioane. Desi speriat ca m-ar putea vedea cineva de la centru, am acceptat si asa am ajuns in Craiova, unde traiesc si in prezent.

Vreo 2 saptamani am dormit in scara unui bloc de pensionari si imi castigam banii de mancare, ajutandu-i pe acestia: 50 de bani sa duc gunoiul bunicului de la etajul 10, un leu pentru cumparaturile bunicii de 85 de ani. Totusi, somnul pe cimentul rece si-a lasat amprenta asupra mea. Apoi i-am intalnit pe Bogdan, Cata si Mircea, fara de care probabil n-as mai fi trait in acest moment. Acum locuim toti 4 intr-o garsoniera foarte mica.

Sunt Ovidiu, am 21 ee ani si incerc sa fac fata vietii deloc simple.