Povestea unei tinere pierdute

Priveste in oglinda cu ochi rai. Pe chipul ei se pot citi ura si nesiguranta. Uraste. Arunca berea in gunoi, isi sterge lacrimile si pune mana pe cutitul pe care il tine ascuns sub pat din acea zi blestemata. Se uita atent la el si nu stie ce sa faca. O parte din ea vrea sa dispara. Vrea doar sa plece din aceasta lume. Simte cum e o povara pentru toti. Dar cealalta parte a ei plange si ii sopteste sa puna cutitul de-o parte. Alege din nou sa renunte. In momentul acela fratele ei intra peste ea si o gaseste plangand. Ea arunca arma cat colo si-si strange fratele in brate. Izbucneste in lacrimi, lacrimi amare si grele cand acesta ii spune ca o iubeste.

"Am nevoie de un dus, promit ca ne jucam mai tarziu." Atunci ea a intrat grabita in baie si a dar drumul la apa oparita care curgea zgomotos in cada. Se privea iar in oglinda, cu o privire demonica. Ii era frica de ea insasi. Ii era frica de reactiile ei deloc firesti.

Intra in dus. Apa fierbinte cade greu pe umerii ei, ca niste pietre de moara ce-i sfarama oasele unul cate unul. Se ghemuieste in coltul cazii sperand la o zi de maine mai buna ca cea de azi. Asa e mereu.

Cand iese din baie da nas in nas cu mama ei. Ultima persoana pe care si-ar dori sa o vada.

"-Iar ai stat o ora in dus? Nu poti sa te misti si tu mai repede? Parca esti moarta. Daca lenea ar durea, ai suferi tare mult acum."

Cuvintele mamei ei au innebunit-o. Privirea ei demonica se intorsese. Isi ura mama. Era persoana de care avea cea mai mare nevoie. Singura persoana care ar fi putut s-o inteleaga. Dar aceasta femeie rece era mereu dura si momentele in care zambea sau in care era afectuoasa erau miracole.

Numele acestei fete e Alice. Cand stau si ma gandesc la tot ce a trait, mi se face mila. Dar nu e un sentiment de mila obisnuit, ca atunci cand vezi un copil bolnav sau un tanar cu probleme. Nu. Era o mila sfasietoare. Simteam tot ce simtea ea. Eram conectate. Simt cum mi se rupe inima de fiecare data cand ii privesc zambetul aproape perfect ce nu lasa sa se vada morbiditatea gandurilor ei. Ma infioara.

Incepea noaptea. Era aproape 3 dimineata. Soarele mai avea mult pana sa rasara. Alice statea intinsa in pat gandindu-se la tot ce i-a spus mama ei pe parcursul ultimului an. Si uraste fiecare cuvant. Il uraste pentru ca e constienta ca totul e adevarat. Ea era o fiinta oribila. Nerecunoscatoare. Facea doar ce vroia. Nu asculta. Ii pasa doar de ea. Scoala mergea prost. Nu se interesa de nimic, uneori nici de ea. Era o lenesa veritabila. Cum s-a ajuns de la acea fetita inocenta de acum doi ani si de la mama iubitoare la doua femei care se privesc cu ura si cu dizgratie? Ce s-a intamplat cu relatia lor? Ce? Sunt atatea de spus... Si nu stiu daca am timp sa le povestesc aici si acum pe toate.

23 noiembrie. Sau 24. A ajuns acasa ostenita. N-a dormit de doua nopti. Acum parintii ei au avut nevoie de laptopul ei si ea a incercat sa le explice ca are problele cu bateria. Dar n-au vrut sa priceapa si acum nu se mai deschide. Minunat. Si cand credea ca ziua asta nu putea merge mai prost... Statea intinsa in pat, franta de oboseala. Dracusorul de frate-su se zbenguia prin casa si o obosea si mai tare. Astepta a doua zi. Avea sa-i aduca testul la mate. Nu stia la ce sa se astepte din partea ei, dar era sigura ca parintii ei ar fi fost oripilati de ea daca ar fi luat iar o nota ,,mare". Ii placea scoala, dar erau multe pe care nu le intelegea. Simtea frica. Cum ar fi fost posibil s-o dea in bara iar? Avea un examen de dat la sfarsitul anului. Panica intervenise din timp. Simtea cum ii fuge pamantul de sub picioare de fiecare data cand dadea o lucrare. Se demoraliza singura. Era praf. Si stia ca nimeni nu-i poate baga cartile in cap. Trebuia sa munceasca singura pentru a ajunge acolo sus, langa cei mai buni.

Dar asta e doar un mic detaliu al vietii ei. Povestea ei incepe la data de 3 iunie 1999 intr-un sat mic, undeva aproape de Vrancea. Din ziua in care s-a nascut, a simtit lipsa. Ai ei erau saraci lipiti pamantului iar ea se nascuse cu o malformatie. Avea ochii lipiti de nas. La un an a fost operata la ambii ochi si purta ochelari. O piedica grea pentru parintii ei, oarecum mai putin pentru ea. Dar a venit ziua in care a mers la gradinita, intr-un colectiv. Toti radeau de ea. ,,Aragaz cu 4 ochi". Asa era cunoscuta de toti. Toata lumea o batjocorea. Plangea in fiecare zi. Dar calvarul nu s-a terminat in ziua in care a inceput scoala, cum ar fi sperat ea. Cu o saptamana inainte sa inceapa urmatorii 4 ani grei pentru ea, a pierdut tot. A pierdut singura persoana pe care o iubea cu adevarat si care ii era mereu alaturi. Bunica ei murise. A fost un chin acea zi. 10 octombrie 2007. Ziua decurse cam asa :

De dimineata se trezise putin trista, fara sa stie de ce. Dar a ignorat acest sentiment deoarece se gandea ca va merge sa se intalneasca cu o prietena. Pe la ora doua se intoarse acasa. Mama ei o astepta. A luat-o in brate si i-a spus ca bunica ei... a murit

* Bunica ei fusese paralizata in ultimele saptamani, dar Alice nu stia aproape nimic. Toti i-au spus ca se va face bine. Insa nu era bunica ei, ci strabunica. *

"-Nu te cred" i-a spus fata cu lacrimi in ochi. "Cand?"

"-Acum doua zile."

Alice avea o privire de nedescris. Pana si diavolului i-ar fi fost frica sa se uite in ochii ei in acel moment.

"-CUM AI PUTUT SA NU-MI SPUI? DE CE AI ASCUNS ASTA DE MINE? TU STII CE AI FACUT? E VINA TA. DE CE M-AI MINTIT? DE CE MI-AI SPUS CA E BINE? TE URASC.". Aceste cuvinte erau spuse cu o ardoare si cu o durere ucigatoare. Mamei ei nu ii venea sa creada ce iesea pe gura fetitei ei de numai 8 ani.

Alice mai spuse doar cateva cuvinte inainte de inmormantare : ,,O sa stau langa ea pana in ultima secunda, doar daca nu ma omor si eu si merg cu ea". Nimeni nu stia cum sa reactioneze, dar un lucru era clar. Tuturor le era frica ca Alice va ajunge la un gest nesabuit si fatal.

Avea fata alba, ochii rosii de la plans si mainile calde. Trupul ei fraged nu se misca decat o data pe tot parcursul acelei zile, in momentul in care barbatii venira sa ia sicriul in care dormea calm o fiinta mica, cu fata ingreunata de dealurile anilor, dar totusi luminoasa, fericita parca. Alice o fulgera cu privirea pe mama ei. Tensiunea dintre ele era atat de accentuata... Daca aceasta ar fi fost o ceata, ar fi fost o ceata apocaliptica.

Ajunsi la cimitir, cu sicriul inchis, pravalit singur si greu in groapa, toti isi luara ramas-bun. Doar Alice inca plangea. Erau lacrimi dulci-amare acum. Stand langa crucea bunicii ei, isi aduse aminte de toate momentele traite cu ea. Schita un zambet. Dar nu un zambet de fericire, ci unul care semana cu cel al unui psihopat. Un zambet care ucidea. S-a ridicat apoi usor, s-a uitat din nou cu ura la mama ei, dupa care a spus "Sa mergem acasa."