Închisoarea nebuniei albe

Prolog

—  Ea este de vină, ea l-a omorât, ea a făcut asta! țipătul ascuțit al Corinei se aude printre sughițul său creat de lacrimile amare pe care le varsă neîncetat de câteva ore bune.

—  Iubito, ești sigură de asta? Are doar 13 ani, îmi luă apărarea tatăl meu.

— Ea este de vină, mă urăște, ne urăște și voia să se răzbune pe noi. 

— Tată, nu o crede. Nu este așa, te minte, încearcă să te controleze, nu vezi? i-am spus cu lacrimi în ochi, știind că tata nu va rezista în fața farmecelor scârboase ale scorpiei cu care s-a căsătorit.

— Iubitule, ai văzut și tu cum se poartă, este nebună, trebuie internată!

— Tu ești nebună, scorpie! am țipat puternic, iar liniștea s-a așternut în toată casa.

— Maraki, te rog, taci, a spus tata pe un ton grav ce m-a înspăimântat. El mereu s-a purtat frumos cu mine, nu îmi spunea niciodată Maraki, ci Mari. Era mereu blând și iubitor, discutam împreună fiecere problemă pe care o aveam, ne sfătuiam, ne spuneam cele mai adânci secrete și dorințe, însă ceva s-a schimbat în viața noastra. Nu ridica tonul la mine, însă de când a apărut Corina totul s-a schimbat radical.

— Trebuie să îi lăsăm să o ia, altfel cine știe pe cine va mai omorî, e pentru binele tuturor!

— Dar nu am făcut nimic! am protestat eu.

— Îmi pare rău Mari, dar are dreptate, a spus, făcând subtil un semn către cineva din spatele meu.

Am vrut să spun ceva în apărarea mea, însă în spatele meu au apărut doi bărbați înalți, îmbrăcați cu halate albe ce m-au prins de mâini și m-au forțat să stau nemișcată. Am început să mă mișc în speranța că voi scăpa de cei doi, însă fără nici un rost. Cele două persoane aveau în jur de 30 de ani, însă halatele și postura rigidă îi făcea să pară mult mai bătrâni.

— Tată, nu face asta! Știi că nu am făcut asta, nu este cinstit. Ajută-mă, nu am făcut nimic! Te rog, tată, ajută-mă!

— Te iubesc fetițo, dar mama ta are dreptate.

— Nu e mama mea și tu ar trebui să știi asta. Mă iubești tată, nu o lăsa să facă asta. Știu că nu mă crezi vinovată. Nu sunt! Nu aș face asta, iar tu și mami știți asta. Ajută-mă, nu am făcut nimic. Adu-ți aminte de ce a fost înainte, cum vorbeam, cum ne spuneam tot, nu te-am mințit în viața mea, jur pe ce vrei tu. Nu aveam cum să fac asta! Eu nu sunt așa, iar tu mă cunoști cel mai bine... spun cu regret în voce, sperând că o să îi arăt adevărul.

Îi puteam vedea durerea din suflet, vedeam cum lacrimile inundă acei ochi roșii, plini de oboseală și tristețe. Uram să îl văd așa, simțeam cum ceva se rupe în mine și nu puteam suporta asta. A făcut un pas micuț înainte, iar o mică sclipire îi apare în ochi, ca și cum m-ar crede și ar fi de partea mea. Gura i s-a deschis încet, iar buza de jos a început să tremure asemeni aripilor unui fluture în bătaia vântului. Am simțit cum voia să spună ceva, cum încerca să lase afară toate sentimentele pe care sufletul sau bătrân și frumos le îmbrățișa cu putere și frică.

— Dragule, nu o asculta, te păcălește. Nu mai știi că ea ne-a spus zilele trecute că Adrian o să moară? spune Corina ridicându-se de pe scaunul pe care stătea. A mers până în dreptul lui și i-a atins firav umărul, coborând încet pe spatele său, imitând mișcarea mamei mele. Ea a făcut-o, voia atenție, iar acum a câștigat-o. Este mai bine să aibă ei grijă de micuță.

— Nu, nu, nu, asta nu este corect, am protestat eu, începând să mă foiesc, reușind să ies din strânsoare celor doi, alergând spre tatăl meu. Corina a icnit puternic și s-a îndepărtat kilometric de "bărbatul vieții sale", așa cum îl numește ea. M-am repezit în brațele omului ce mi-a dat naștere și l-am strâns puternic, el făcând același lucru. Am simțit cum el nu mă credea vinovată, însă știam că nu puteam schima nimic legat de asta.

— Ce stați și vă uitați așa? E nebună, sedați-o! Acum! a strigat femeia disperată.

Am simțit mâinile celor doi bărbați pe mine, pe spatele și brațele mele. Ei mă trăgeau cu putere, însă nu am cedat. M-am apropiat încet de urechea lui și i-am șoptit cu cea mai mare durere "te iubesc." Voiam să stau acolo, cu părintele meu, să simt acea iubire de familie și să știu că am pe cineva lângă mine orice ar fi. Aș fi vrut să fie totul ca la început, să fim doar noi, nedespărțiți de nimeni și nimic. Durerea unui ac m-a făcut să mă cutremur și sa mă îndepărtez încet. M-am uitat în dreapta mea, partea din care venea durerea și observ cum o seringă își descarcă serul în brațul meu. Lichidul rece a început să intre în organismul meu lent, exact cum a intrat și această impostoare în viața, casa și relația mea cu tata.

— Ce ați făcut? Ce îi faceți? a întreabat îngrijorat și înspăimântat, făcând un pas mare spre doctori, încercând să îi împiedice.

— Ei fac ce trebuie, lasă-i să își facă treba, dragule. a spus Corina pe un ton grav și afectat ce se putea vedea de la o poștă distanță că era fals.

— Îmi pare rau Mari... Te iubesc fetița mea.

Creierul meu a început să perceapă tot mai greu ce este în jurul meu, făcându-mă să intru în panică. Am simțit cum camera se învârte în jurul meu și luminile au început să mă obosească tot mai mult.

— Tată, ce se întâmplă? am spus speriată uitându-mă în jurul meu.

Inima a început să îmi bată puternic, parcă încercând să iasă afară, iar pulsul mi se putea simții în orice parte a corpului. Corpul meu slăbit a început să tremure necontrolat, făcându-i pe cei doi medici să se uite înspăimântați la mine. Fiecare mușchi din corpul meu mă durea, simțeam cum se rupe, cum cedează și pârâie încet adânc înauntru. Am simțit cum amețeala mă cuprinde, iar picioarele mi-au cedat rapid, lăsându-mă în mâinile celor doi incapabili.

— Ce i-ai dat? a întreabat unul dintre medici. Tremură, e în șoc, ce i-ai dat?

— Asta era în seringa, cheamă o ambulanța! a spus celălalt om.

Tavanul alb al camerei a început să aibe mici pete negre ce dispăreau și apăreau continuu. Cei doi medici se aflau deasupra mea, iar mâna tatălui meu o ținea strâns pe a mea. Mă uitam la el cu ochii plini de lacrimi și tot ce puteam auzi erau diferite voci distorsionate ce îmi spuneau să rămân trează. Am folosit toată forța pe care o mai aveam și am spus șoptit către el "nu e vina mea", apoi pleoapele au început să se îngreuneze tot mai mult. M-am lăsat prizonieră întunericului ce până atunci se părea că este singurul care nu mă credea nebună și știe că nu eu l-am ucis. Încă puteam simții căldura palmei sale ce mă strângea puternic în speranța că voi reveni la normal, însă fără nici un rost.