Spectru

Capitolul 6-1910 (ianuarie)

AUDRA

Era o dimineață de iarnă însorită. Soarele de pe cer lumina întreaga Edrendira de Est, păsările ciripeau cântecul lor matinal, copiii se jucau în zăpadă, iar oamenii erau fericiți și veseli. Nu și Audra însă. Simțea nevoia de a sta singură pentru câteva zile. Undeva în pădure, fără prezența zânelor. Oricât de simplă ar fi putut fi ideea, era imposibilă, toată lumea o urmărea și îi dădea câte o sarcină tâmpită. Era oricum obișnuită cu acea nefericită rutină. Avea puterea să-i facă pe toți s-o lase în pace, dar nu era în dispoziția necesară, nu voia să facă o manifestație în fața tuturor și nici să se ia la o ceartă cu cineva. Era mult prea obosită. Simțea sute de ace, înțepându-i ochii, pleoapele îi erau grele, iar obrajii încinși. Cu o voce răgușită, a reușit într-un final să spună:
- Aș dori să fiu lăsată singura pentru câteva ore.
    Sfătuitorii au lasat-o murmurând un singur valda ceea ce însemna desigur sau bine în limba veche.
   Cu direcția bine întipărită în minte a pășit către ieșirea ei secretă. A fugit cu o viteză nemaivăzută până când a ajuns în familiarul tunel din partea de nord a castelului.
De când era mică obișnuia să se furișeze pe acolo. Încă de pe vremea când tatăl ei trăia și o ignora, mama ei vitregă îi plănuia moartea, iar tutorii și dădaca îi tot dădeau bătăi de cap. Asta se întâmplase cu mult timp în urmă, iar ea era destul de bătrână.
Cu o privire dramatică a luat-o înainte prin tunelul întunecat. Nu avea probleme cu întunericul, sângele ei de vrăjitoare îi dădea o vedere nocturnă. Avantajul de a fi hibrid, și-a spus ea, primești abilități de la ambele specii. Un mic zâmbet i-a apărut pe față. Se gândea cum era o corcitură între zână și vrăjitoare. Cum toți au tratat-o ca pe un gunoi pentru că era produsul jegului ei de tată și al unei târfe vrăjitoare. Acum însă, toți o venerau. Bineînțels ca nu i-a omorât pe cei ce i-au greșit, doar le-a făcut viață mai.... inconvenabilă.
   Alungând aducerile-aminte, observă o lumină ce indica ieșirea din pasaj. Ieși mulțumită, apoi privi în jurul ei. Silențioasa pădure înconjura întregul spațiu. Se simțea acasă, deși avea un sentiment nesigur în adâncul inimii ei. Ceva nu era în regulă, nu se auzea nicio vietate, acum că se îndepărtase de palat. Vesela pădure parcă nu îi mai ura un cald bun-venit, iar animalele nu mai cutreierau prin acel spațiu. Florile nu erau de zărit, iar soarele... Soarele nu mai era atât de vesel. Enervant de vesel. Era liniște. Înfricoșetor de liniște. Genul de tăcere care-ți dă fiori până în măduva osului. În partea accea a pădurii nu exista iarnă, toamnă sau vară. În acel loc era într-un mod neobișnuit doar primăvară. Nu a existat niciodata vreun fulg de nea sau o frunza uscata de toamna pe iarba. Cel puțin nu-și amintea ea să fi existat.
Audra și-a scos rapid bagheta de sub fustă. O ținea prinsă de picior cu o bandă de piele de dragon. Luând o expresie gânditoare, se gândi la ce creatură s-ar fi putut afla prin pădure și cum ar fi putu s-o prindă. Ce vrajă ar fi trebuit să folosească? Nu apucă să gândească prea mult, pentru că simți pe cineva mișcându-se pe lângă copaci. Era normal ca pădurea să colcăie de creaturi magice, dar ființa aceea era diferită. O urmărea pe ea, stinsese întreaga natură și furase zâmbetul soarelui.
S-a gândit la o vrajă de împietrire, dar în fața ei apăru o femeie cu plete de culoarea lunii. Nu purta nicio haină și aducea fiori cu ochii ei aproape albi sau poate chiar transparenți. Audra știa că nu era zână, ci vrăjitoare. Nu un tip normal, era diferită. Frumusețea femeii era una diferita, stranie. Pielea lăptoasă strălucea în lumina slabă a pădurii, buzele îi erau sângerii , iar corpul în formă de clepsidră era perfect. Urechile erau ușor ascuție, deși nu indicau că specia ei era Fae. Sucub? Bocitoare? Metamorf? Specia îi era necunoscută Audrei.
- Cine ești, a vorbit Audra răspicat cu bagheta în mână, gata de atac.
   Cu o privire plictisită și o voce subțire, elegantă- opusul vocii lui Audra- femeia a răspuns:
- Ai o întrebare la care pot să-ți răspund, am fost trimisă să-ți fiu călăuză în această călătorie. Sunt ultimul oracol din Edrendira de Est, sora mea se afla în vest. Întreabă ce dorești.
    Cu o sprânceană ridicată, Audra analiză cuvintele spuse, vorbele am fost trimisă îi bubuiau în cap. De cine fusese trimisă? Cunoștea persoana, să fi fost un zeu?
   Audra auzise de oracol înainte, existau sute de legende cu oracolul din Edrendira, dar ea nu le-a crezut niciodată. Erau doar simple povești de adormit copii. 
    S-a gândit la întrebare, dar problema era că avea de fapt trei. Dacă Ethan era mântuitorul, cum aveau să salveze lumea și cine a trimis-o. Plănuind cum s-o convingă să-i răspundă la trei  întrebări, fără să scoată vreun sunet, a legat cu o vrajă rapid oracolul de un copac. Femeia s-a enervat și a scos la iveală doi colți ascuțiți meniți pentru gâtul Audrei. Era furioasă.
-Uite care-i treaba, a spus Audra, o să-mi răspunzi la trei întrebări, fără ghicitori, fără metafore sau cuvinte întortocheate. Fără minciuni, pot să-mi dau seama dacă mă minți. Dacă nu faci exact cum îți zic eu, o să te las aici pentru o veșnicie. Nu încerca să rupi frânghiile, le-am vrăjit. Se strâng mai tare dacă te zbați. Așa că hai, răspunde-mi la întrebări.
   Oracolul s-a uitat la ea plină de ură.
- Este Ethan cu adevărat mântuitorul?
Oracolul și-a ținut promisiunea, neadăugând vreo ghicitoare la răspuns așa că doar aprobase simplu.
- Cum se poate salva lumea?
- Răspunsurile stau ascunse în mintea ta, a spus ea pe un ton mistic, lumea aceasta este plină de ură. Nu e nimic de salvat.
  Audra și-a dat ochii peste cap. Nu mai avea chef de ghicitori și profeții, drept pentru care s-a răstit la ea:
- Asta ce karu ar trebui să însemne?!
Conștientă că înjurase de față cu o ființă străveche, a încercat să nu fie prea afectată că a stricat întregul protocol. Oricum oracolul păru că nu prea avea să răspundă, așa că trecu la următoarea întrebare.
- Ai zis că te-a trimis cineva, cine e acea persoană?
- Un zeu, un iubit, o inimiă de capricorn.
   Inimă de Capricorn?, ce putea să însemne. Acele cuvinte îi marcase Audrei fiecare neuron al creierului. Știa ce simbolizau, dar era imposibil. Imposibil. Imposibil.
  Fără a mai zice nimic, Audra a eliberat femeia care s-a făcut nevăzută în natură. Ultimele cuvinte încă-i urlau în minte. Inimă de Capricorn.