𝙄𝙣𝙛𝙞𝙣𝙞𝙩𝙚

Capitolul 1

De la plimbările prin cafenelele așezate pe străduțele cele mai cochete pe care le-ai văzut vreodată, magazinele cele mai luminoase de pe Champs Elisees, Parisul mai era și orașul iubiri. Nimic nu se compara cu o plimbare pe străduțele Parisului, poate doar o seara petrecută în parcul de langa turnul Eiffel, privind luminile turnului si cladirile din departare, dar Parisul înseamnă mai mult decat cladiri si cafenele. Acest oras este o stare de vis, o imbinare de trecut si prezent unde majoritatea oamenilor își găsiseră chiar si sufletul pereche.

— O cafea scurtă te rog , comandase ea cu un glas timid și obosit în acelasi timp.

Era miezul nopții, iar ea își petrecea noaptea într-o cafenea, privind nostalgic mai mult luminile felinarelor. Nici nu știa de cate ori a fost acolo , comandând tot aceiasi cafea amară care o făcea să uite de tot. Pufnise amuzată când se gândii în ce stare jalnică era și cum a pierdut tot în doar o secunda. Iubise extrem de mult , nici nu își putea imagina viața fără el, dar a uitat că aceste lucruri se puteau destrăma oricând. Cu toate că au trecut câteva luni , ea încă suferea, dar nu pentru el, ci pentru acel sentiment ce mereu ia umplut viața de bucurie. Câteodată se gândea ironică la Paris, la zvonurile pe care le-a auzit despre el și la oamenii care își găsiseră sufletul pereche.

Oftase obosita. Si-a scos cartea pe care o avea în geanta ca sa citească. În acest timp, clopoțelul de la intrare s-a auzit , iar înăuntru a intrat un bărbat care si-a comandat o cafea si multe pliculețe de zahăr. S-a asezat aproape de ea, iar să nu o observe, era inevitabil, fiind singura din cafenea. Ea se simți privită și si-a întors atenția spre el.

— Aveți ceva să îmi spuneți ? A întrebat în timp ce îl analiză.

El doar zâmbi și își scoase din buzunarul paltonului sau un aparat de fotografiat.

— Îți pot cere permisiunea să îți fac o poza ?

— O poza ?

În timp ce zambise, el dădu aprobator din cap și se juca cu aparatul foto în mâini.

— Pentru ce anume ?

Nu înțelegea de ce dorea bărbatul din fața ei o poza cu ea, dar acum devenise curioasă.

— Păi, sunt de meserie fotograf , îmi place să fotografiez tot ce e arta sau frumos, iar când te-am observat pot să spun că am simțit ambele.

Reacția ei fusese mai mult de timiditate și stanjeneala când îi auzise complimentele, dar își reveni repede când se gândea că aceasta era doar o replica de agățat.

— Alta replică ca sa te bagi în seama nu ai găsit ?

El doar zambise, iar în acelasi timp se aseazase lângă ea, parcă mult mai atras de ea.

— Cine spune ca e o replica ?

— De ce nu ar fi , pana la urma, la ora aceasta, doar tipi de genul sunt în oraș.

— Știi, as putea să spun acelasi lucru despre tine, pana la urma nici domnișoarele nu sunt excluse.

Pufnise în râs mai mult ca amuzată de barbatul din fața ei, iar de expresie fetei lui de ștrengar nu mai avea ce spune. Era ironic, dar nu în modul răutăcios. Asta putea spune că o atrăgea la el acum, îi plăceau persoanele care își ironizau singure viața.

— Ai teorii bune, drăguțule, spuse ea încă amuzată.

— Drăguțule ? Cred ca nu mi-a mai zis cineva așa de când eram un puști.

— În fine, îti voi da acordul pentru o fotografie.

Aprobase din cap mai mult ca fericit, își potrivise bine aparatul foto și îi daduse câteva indicați sa fie ca înainte, naturala și cu aceiași expresie a feței ce nu îți puteai da seama dacă era de nostalgie sau liniște sufletească.

După ce îi facuse fotografia, care clar se observase că era făcută de un profesionist, se asezase lângă ea.

— Mai dorești ceva ? zise înainte să bea din cafeaua fierbinte și amară.

— E amară ?

— Cea mai amară

Își încruntă fața mai mult ca evident că el nu ar bea așa ceva, iar cu toate ca nu mai spuse nimic, el încă o privea.

— Dacă ai terminat, poți să pleci

Indică spre locul sau de dinainte cu o expresie sugestiva, dar el mai mult se amuza de faptele ei.

— Știi, nu am întâlnit pana acuma, o femeie care să se irite așa de rău.

— Încă nu ai văzut nimic.

Se ridicase de la loc, fusese o ușurare pentru ea, dar rămase puțin perplexa când el își luase cafeaua de la locul precedent și se asezase lângă ea înapoi. Fără să mai schimbe o vorba cu ea, desfăcuse un plic de zahar și îl turnă în cafeaua ei.

— Dacă viața ta e amară, nu înseamă ca și cafeaua trebuie sa fie.

— Ești o persoana așa problematică, nu te mai băga în viața altora.

— De ce nu ? Poate te-as putea ajuta.

— Știi, mă gândeam , te crezi în filme sau ceva de genul ? Nu e bine să spui problemele tale unui străin.

— Lucas Delon, spuse, în timp ce îi întinse mâna.

— Eva Wilton

Dăduse mâna cu el în timp ce zâmbi mai mult timid ceea ce îi se parea puțin nefiresc pentru caracterul ei .

— Nu ești de aici nu-i așa ?

— Nu, am venit în vizita, ca să mă regăsesc, dar se pare ca, despre Paris tot ce am auzit sunt doar zvonuri.

— Sau poate nu, depinde și în ce loc ai fost Eva.

Puse accent pe numele ei mai mult în gluma, dar seriozitatea de pe chipul ei îl făcu să se oprească.

— Oare de ce îmi pierd vremea cu tine ?

Gustase puțin din cafea, iar spre surprinderea ei, chiar avea un gust mai bun. Acel mic pliculeț de zahar făcuse o diferență enorma cu savoarea cafelei.

— Am făcut cunoștintă, ți-am dat și un plic de zahar, deci asta înseamă ca, suntem amici.

— Asa te comporți cu toată lumea ?

— Poate că da, poate că nu.

— Ești un bufon ,spuse ea în timp ce nu sa mai putut abtine si chicotea de zor.

După doua ore, în care, amândoi au vorbit mai mult despre orice altceva  doar despre ei nu, era timpul ca ea sa plece. El, ca un gentleman, îi deschise ușa, iar ea îi acceptase gestul fără rețineri. Cu toate că, era o ora extrem de târzie prin parcul de langa cafenea, încă mai găseai câteva persoane sau chiar cupluri care se bucurau de atmosfera și liniște.

— E timpul să plec

— Dar, o să ne mai vedem pana la urma, sunt sigur că tot aici o sa te găsesc.

— Îți dai seama că suntem mai mult străini, nu ?

— Cum am mai zis, suntem amici, nu la oricine dau un plic de zahar.

Iar, cu aceste spuse, înclinase capul ca semn de salut și plecase în partea opusa a ei.