Curcubee în întuneric

Prolog

"Se compară uneori cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice, comparația este jignitoare pentru acestea din urmă." Feodor Mihailovici Dostoievski

Îmi bag mâinile reci în buzunarele hanoracului pufos, scăpând un oftat printre buzele ușor uscate. Un micuț norișor de abur se formează la contactul respirației mele fierbinți cu aerul rece. Încă o zi ce se pierde în abisul negru al vieții. De multe ori îmi pun întrebarea "De ce anume trăim?". Oare pentru a suferi până la moartea copleșitoare de care vorbește toată lumea din ziua de azi? Nu știu. Cred că nici nu există un răspuns pentru această nelămurire a mea, așa-i? Universul mă urăște. Vreau să dispar, din păcate nu pot. Ah, la naiba cu toate astea.

Îmi trec mâna prin păr mârâind la gândul meu tâmpit. Privesc spre liceul uriaș unde se presupune că învăț zi de zi până ce voi termina anul ăsta școlar. Vă vine să credeți că însfârșit scap? Bineînțeles că nici nu am gânduri să încep vreo anume facultate. Prea mulți oameni mă dezgustă și în același timp mă sperie. Mi-e teamă de fiecare dată când intru în clădire, de posibilitatea ca acești oameni infecți să afle cine sunt și... ce sunt.

Alung toate gândurile din mintea mea, intrând în imensa instituție de învățământ. Remarc furnicăraia de elevi frustrați șiroind pe hol de zori, făcându-mă să cred că dacă vreau să ajung în clasă va trebui să mă lipesc de vreun perete sau să le sar pe capete. Urăsc faptul că în fiecare zi mai vin vreo douăzeci de elevi noi. Zici că nu ar mai exista alte licee în oraș.

Mă fac mică printre mulțimile de elevi, intrând într-un final în sala de clasă. Analizez încăperea întunecată constatând că toți colegii mei prea-iubiți sunt prezenți. Mi se încrețește nasul la vederea unui cuplu ce tocmai se mozolește în fața mea, dând semne de excitare. Îmi trec ochii peste cap și mă așez în ultima bancă, nescoțându-mi nimic din ghiozdan deoarece avem dirigenție. O oră de somn, putea fi mai perfect de atât?

Îmi las capul să cadă pe pernuța ce o port mereu cu mine la școală și îmi închid ochii cu zâmbetul pe buze. Mârâi printre buze la auzul clopoțelului ce tocmai a sunat ca disperatul pentru a anunța începerea cursurilor. Se aude ușa deschizându-se în forță, dar prefer să ignor, știind că e diriga.

— Copii! Vă rog, faceți liniște și fiți atenți la mine! Și tu, domnișoară Kim Calypso!

Tresar la auzul numelui meu întreg și îmi ridic capul de pe pernuță, analizând-o bulversată pe doamna dirigintă ce poartă pe buze un zâmbet kilometric. Niciodată nu mi-a întrerupt ora de somn, ce e mai special acum de face chestia asta enervantă?

— Așa. Am un anunț ce sigur vă va bucura, zic eu, pe aproximativ toată clasa, chițăie femeia de treizeci de ani fiind clar entuziasmată de vestea ce urmează să ne-o dea.

Mă rezem de spătarul scaunului de lemn cu brațele împreunate la piept. Ori spune mai repede, ori încerc să mă culc la loc.

— Veți avea un nou coleg, ne privește pe fiecare dintre noi surâzând. Kim Taehyung, poți intra! strigă și își îndreaptă atenția spre ușă, ca noi toți de altfel.

În clasă își face apariția un tip înalt cu părul de un brunet spre blond, fiind îmbrăcat comod în niște jeanși negri și o cămasă de aceeași nuanță. Îmi ling buzele din reflex, analizându-l din cap până-n picioare. Se oprește din mers și se întoarce spre noi cu o privire monotonă. Prea monotonă. Își între-deschide buzele pentru a spune ceva, presupun, dar se oprește la contactul vizual dintre noi doi. Mă încrunt foindu-mă pe scaun din vina intimidării provocate de persoana sa. Continuă să mă privească intens, dar își schimbă atenția când observă că nu a spus nimic de când a pășit înăuntrul încăperii.

— Salut. Numele meu este Kim Taehyung și se pare că soarta m-a adus în această clasă. Minunat, nu? Oricum, sper să ne înțelegem și aștept orice fel de întrebări; aproape orice.

Își trece mâna prin păr la terminarea așa zisului "discurs", provocându-le fetelor niște țipete odioase. Strâmb din nas și remarc iar ochii săi pătrunzători țintuindu-mă curios.

— Acum, Kim Calypso, poți să-ți continui somnul, se bagă diriginta stârnind râsul tuturor din încăpere.

— Era și timpul! zâmbesc mulțumită și îmi trântesc capul pe pernuță.

Aud câteva șușoteli, dar nici că bag de seamă. De aici se descurcă, eu vreau doar să dorm.

— Ciudat că avem același nume de familie, nu-i așa? aud scârțaitul scaunului din dreapta mea.

Îmi deschid ochii și îl privesc chiorâș. Universul își bate joc de mine, nu-i așa? Vreau și eu o amărâtă oră de somn!
Îmi ridic și capul oftând obosită.

— Eu vreau doar să... amuțesc la vederea irișilor săi, începând să clipesc des.

Rânjește satisfăcut lăsându-și capul pe o parte. Îmi înghit nodul imens din gât resemnându-mă la tăcere.

— Te-am găsit. Minunat.

★

Se pare că m-a lovit iar inspirația, yeee. Tocmai a sosit o carte proaspăt scoasă din cuptoor.
Anunț de pe acum că voi scrie mai târziu la ea din vina timpului meu ce va fi redus drastic... Sper totuși să rămâneți pe fază la o nouă notificare din partea mea. Ly.

Yui outt~