1.

359 34 2
                                    


3 August

Știam ce urma deja și încetasem să mă mai zbat, așa că m-am lăsat lent în lentilele spoite frumos cu amintiri ale unui caleidoscop al viselor. Așternuturile patului erau moi, reci. Și m-am aruncat.

Deșertul mă acapara și îmi amețea privirea. Mi-am pus mâna la față, ferindu-mi ochii de particulele mici și înțepătoare. Trebuia să fiu în singuranță. Trebuia să găsesc o cale de ieșire din furtuna de nisip. Dar vântul se întețea, urla și mă zgâria prin interior. M-am lăsat în jos și mi-am strâns genunchii la piept.

Tremurul corpului aproape că m-a trezit. Aproape. Dar furtuna se sfârși atunci când m-am cufundat pentru a doua oară. El nu avea cum să fi fost acolo, în dezordinea nisipului."

4 August

De data asta am pășit în casa părinților. Era o ruină și nu mai deținea nimic care să o țină în viață. Scările mi-au scârțit sub picioare atunci când le urcam, așa de deranjant ca și cum aș fi ros bucăți de pământ murdar între dinți. Am continuat. Silueta masivă din dormitor îmi semăna a om.

—Tată?

Nu îmi răspunse, dar știam că era el. L-am tras de mâneca sacoului, simțind materialul aspru din care fusese țesut. Se întoarse fără expresie spre mine.

— Tată, ești bine?

Nimic, doar o ușoară încruntare a sprâncenelor. Liniște și apoi un sunet răsunător. Bărbatul se întoarse cu tot trupul spre mine și îmi plesni obrazul cu latul palmei.

—Tu! Să pieri din față ochiilor mei!

Se cutremura de nervi, înroșit la față de furia ce-i alerga în sângele-i înveninat de alcool. Făcea pași repetați spre mine, iar eu, cu fiecare pas al său, mă duceam cu altul în spate, până ce m-am lovit de peretele despuiat până la cărămidă.

— Mizerie! Mi-ai omorât soția!

Mi-am plecat capul, apoi tot corpul și m-am căit; eu, da eu o făcusem, odată cu nașterea mea, existența a aruncat-o din brațele sale pe cea ce-mi era mamă. El mă lovi iar, și iar. Repetat și dureros.

Nu știam ce avea să urmeze, mereu reușea să găsească alte obiecte cu care să mă lovească și să îmi tortureze trupul, căci sufletul îl simțeam absent pe înăuntru. Acolo nu mai putea ajunge acum. O făcuse cu mult timp în urmă și avusese grijă sporită ca spiritul să-mi fie cel dintâi care se deteriorează.

De data asta, se limita doar la cureaua usturătoare de piele neagră. Voiam să scap, dar nu știam cum. Mă supusese într-un așa fel încât să nu mai am curajul sau voința să încerc să-i scap din mâini. Începuse deja să mă lovească pe oriunde apuca. Stăteam ghemuit și fără să scot un sunet.

Silueta dispăruse de mult, dar încă îmi țineam genunchii la piept, sfârșit de energie. M-am târât până la intrarea în baie. Reflexia din oglinda ruginită pe alocuri era pătată de sânge. Mi-am apăsat degetele pe suprafața sticloasă în care mă reflectam și am început să-mi șterg rănile mie și acelora care făcusera parte din mine: eul cel stângaci, cel artistic, cel îndrăgostit, cel deznădăjduit, cel ucis, cel liber, cel pierdut.

Am înaintat mai mult, cu toată mâna, apoi cu tot trupul în portalul pe care sticla poleită mi-l oferise. Trecut prin negură și prin lumină albă, mi-am desprins pleoapele și am privit: tot eu. M-am uitat în sus: cerul de noapte. Părea că sunt într-o fortăreață amețitoare construită numai din oglizi înalte.

The DreamUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum