Ultimul Scrum de Țigară

Capitolul 6: Nu-i plăceau copiii, iar câinii nici atât

     Cu un geamăt înfundat își deschise alene ochii, dar și-i acoperi rapid cu brațul și se foi nedumerit în canapeaua incomodă. Razele jucăușe ale soarelui pătrundeau fără grijă prin geamul expus, făcându-i pletele blonde să strălucească aidoma firelor de aur. Se ridică în șezut, deranjat de fluxul de lumină și își frecă pleoapele.

     Ceasul cu cuarț de pe perete își mișcă acele în ritmul lui obișnuit, iar Cosmin își miji de câteva ori ochii pentru a se convinge că era, într-adevăr, ora unsprezece.

     Nu-și amintea când ultima oară dormise douăsprezece ore în continuu fără să se trezească transpirat sau strigând în noapte.

     Era o premieră pentru el.

     Amintirile din seara precedentă i se zvârcoleau pe sub piele provocându-i furnicături. Credea că a fost un vis sau că mintea lui bolnavă de ea începuse a inventa lucruri. A stat atât de aproape de Eva, încât i se părea imposibil.

    Simțul realității, însă, îl lovi brusc, lăsându-i un gol neclintit în stomac și un gust amar în gură. O durere surdă îi acaparase tâmplele și pentru câteva clipe uitase cum se respiră. Își turnă un pahar de apă și golindu-l imediat, apoi încă unul. Când văzu că setea nu încetează, puse sticla la gură, scurgând fiecare picătură din ea. Câțiva stropi de transpirație i se grămădise la baza frunții, făcându-l să și-i șteargă cu mâneca cămășii albe.

    Un duș lung îi domolise trăirile și simțurile ce o luase razna și, după ce-și băuse cafeaua amară, ieși încrezător din apartament, având în cap o singură idee fixă - Eva trebuia să plătească!

     Mașina lui îl aștepta cuminte la locul unde o parcase seara trecută. Se rezemă de portieră și își aprinse o țigară, inhalându-i negura nocivă - așa cum îl învățase ea. Rotocoalele de fum ce-i ieșea pe gură stăruiau în aer, iar Cosmin le privi curios până se destrămau și se pierdeau în eter, devenind una cu universul.

    Își scoase telefonul din buzunar și observă că are mai multe apeluri pierdute, majoritatea erau de la mama lui, dar printre ele se numărau și două de la Victoria. Un zâmbet ușor îi apăruse pe buze când își aminti remarca blondei referitor la apartamentul său. Nu era nici un fel de buncăr izolat și rețeaua nu avea nimic, prindea un semnal chiar foarte bun. Își formase un obicei de a-și închide telefonul de fiecare dată când intra în apartament. Acolo era un fel de sanctuar doar al lui și nu-și permitea să fie deranjat de nimeni. Îi plăcea să se adâncească în gânduri, să-și plângă durerea de unul singur și să se tortureze cu amintiri.

    Dar cu o seară în urmă uitase.

     Se trântise pe canapeaua veche și adormise de parcă era cel mai firesc lucru de făcut la acea oră. Poate că pentru majoritatea oamenilor era normal ca după o petrecere să meargă la culcare, dar Cosmin Bradu nu făcea parte din categoria oamenilor normali. El își pierdea serile și nopțile punând lucrurile cap la cap și căutând răspuns la veșnica întrebare - De ce Eva îl părăsise?

     Rătăcit în amintiri, nu realiză când apăsase peste numărul Victoriei și o apelase.

    — Domnul Bradu a decis să-și scoată, în sfârșit, telefonul din fund? îl întrebă batjocoritor de retoric. Se pare că te-ai distrat pe cinste cu vreo pipiță, dacă ai avut curaj să-mi ignori apelurile!

     — Draga mea, un gentleman nu vorbește despre cum și-a petrecut noaptea!

     — Cosmin, dragule, tu poți fi orice, numai nu gentleman - cel puțin, nu fără a avea de câștigat ceva din asta!

     Zâmbise șmecher la replica blondei și își ridică privirea spre cer. Strălucirea nemiloasă a soarelui îl făcu să-și închidă ochii, dar nu-și coborî chipul înapoi. Îi făcea plăcere să se lase mângâiat de razele lui.

     — Să știi că m-a sunat Taisea de un milion de ori! îl anunță Victoria cu o voce serioasă.

     Chiar dacă știa că e imposibil să faci un milion de apeluri într-o jumătate de zi, Cosmin era încrezut că mama lui ar fi dărâmat și barierele timpului pentru a-i reuși. Încăpățânarea și convingerea cu care acționa Taisea Bradu, îl speria, uneori, chiar și pe el. Deseori se întrebase cu rezistase tatăl său atâția ani lângă un uragan ca ea.

    — Ne-a invitat la cină deseară, continuă blonda pe același ton. Și, crede-mă, am făcut tot posibilul să mă eschivez, dar știi prea bine cum e!

     Un oftat zgomotos îi țâșni printre buzele uscate și o făcu pe pisica ce străbătea parcarea să se uite straniu la el câteva clipe, apoi să-și continue drumul la fel de firesc ca înainte să se oprească. Cosmin o urmări cu privirea până aceasta dispăru din raza lui vizuală.

     — Da, știu cum e! răspunse într-un final. Va trebui să mergem, dar nu te aștepta să stăm mult. Nu prea am chef de lecții de morală servite de dna Bradu. Acum trebuie să plec, vorbim mai târziu! o anunță nemulțumit și se urcă la volan.

     — Mergi la Dumitrescu?

     — Da, trimite-mi adresa studioului!

     — Imediat!

     Pornise mașina în grabă și ieși din parcarea blocului. Iritația plutea în salon și i se infiltra pe sub piele odată cu aerul ce-l respira. Oare ce mai urmărea mama lui? Reușise în doisprezece ani s-o evite la maxim - își închidea telefonul, nu mergea la cinele în familie, refuza orice contact cu ea, iar când nu mai avea încotro, aceasta dădea buzna în apartamentul său și-l bătea la cap cu tot felul de prostii. Plecarea în Geneva fusese un fel de eliberare de la sânul matern și îi părea rău că nu rămase mai mult acolo.

     Dar, cum spunea cineva, tot răul e spre bine!

     Vibrațiile scurte ale telefonului său îl înștiință că primise mesajul Victoriei și, după ce află adresa, porni spre studioul lui Vali Dumitrescu. Gânduri mii i se învârteau în cap și nu putea să se concentreze pe fiecare în parte. Avea nevoie să-și pună mintea în ordine și să-și întocmească un plan, dar mai întâi trebuia să știe cât de profundă e prietenia Evei cu familia Dumitrescu.

     După ce căută un loc de parcare, coborî din mașină și își aranjă cămașa. Verifică încă o dată adresa și se uită buimac la clădirea din fața lui. Arăta mai mult a complex sportiv decât a studio de fotografie.

     Înaintând pe cărarea pavată se trezi cu picioarele înconjurate de lesa unui câine, care se vânzolea agitat de parcă băuse energizant. Încercă să se elibereze din strânsoare, oftând și bolborosind niște înjurături deocheate. Micuțul patruped se opri și-l privi câteva secunde, apoi se năpusti asupra lui Cosmin și începu a-i linge mâinile, dând din coadă fericit. Se ridică dezgustat de gestul câinelui și își scoase din buzunar un șervețel, înlăturând saliva de pe degete.

     — Balonel, încetează! se auzi vocea poruncitoare a unei fetițe. Îmi pare rău, de obicei nu face așa, acum nu știu ce l-a apucat!

     Tânărul o privi consternat și își dădu ochii peste cap, așteptând ca copila să-și ia cât mai repede câinele de la picioarele lui. Îl enervau copii, erau prea băgăcioși, iar animalele, pur și simplu, nu le suporta.

     Când fetița se ridică cu câinele în brațe, cerându-și încă o dată scuze, Cosmin își permise să o examineze atent, de parcă îl atrăgea ca un magnet. Era o fetiță de vreo zece ani, cu bucle aurii ce se revărsau peste umeri, cu ten albicios și mâini micuțe. Dar, ceea ce-l făcu să se dea cu un pas în spate, erau ochii negri - mult prea familiari - ai micuței. Era o combinație foarte ciudată, nu mai văzuse până acum pe nimeni cu păr blond și ochi atât de închiși la culoare.

     Își scutură capul ca un zăpăcit și înaintă spre intrarea în clădire. Era clar că goana asta după Eva îi scurtcircuitase neuronii de nu mai putea avea încredere în proprii ochi. O vedea peste tot.

     De un lucru, însă, era sigur - nu-i plăceau copiii, iar câinii nici atât.