Lacrimi de sânge

Capitolul I

          Era trist, totul era de o melancolie desăvârșită, iar tot ce se auzea erau bătăile inimilor celor doi. Două suflete tinere, mult prea fragede și necoapte pentru o durere imensă de inimă. Ființe superbe cu vise mari și idealuri spulberate. Boboci în floarea vieții și pierzători în calea sufletului.

Dragostea lor s-a consumat ca o țigară, încet, totul devenea scrum, iar acum ajunseseră la filtru. Durea prea tare pentru ea, iar pentru el era ceva ambiguu, nu știa ce simte, nu făcuse nimic intenționat, nu voia să mai aștepte. Simțea nevoia să o aibă și a făcut-o. A vrut să o pedepsească, a vrut să o simtă, să fie a lui. Dar nimic din ce gândea el nu era corect, gândea alcoolul.

Lacrimi amare curgeau pe obrajii fetei și mici suspine îi părăseau gura. Se abținea să nu îi urle în față, nu voia o altă palmă, nu voia să scoata alte strigăte de durere, nu voia ca el să se apropie de ea. O durea, o durea trupul, inima și mai ales sufletul. O rănise atât de mult, dar avea de gând să îl ierte deși greșise, voia să îl mai ofere o şansă. Voia să fie fericită, nu voia să fie ca mama ei, nu îndrăznea să se coboare la nivelul acela, o aventură nenorocită de o noapte, o noapte în care s-a creat ea.

Sticla de coniac din mâna băiatului fu urcată din nou spre gură și bău cu putere. O rănise, și-a încălcat jurământul, jurământul ce i-l făcuse cu o lună în urmă, o va aștepta cât e nevoie, nu o va forța, nu îi va impune nimic. Greșise! Amândoi erau sub influența alcoolului, ea băuse un pahar de vin, însă el voia să se distreze, iar asta nu era în planul ei.

Fata întinse mâna vrând să îl oprească să bea din nou, însă tot ce reuși fu să îl enerveze și mai tare. Era nervos pe ea, o văzuse sărutându-se cu altul, deși el se sărutase cu altele. Doar ea greșise, își merita pedeapsa, era o târfă, îl înșelase, el era bărbat, avea dreptul, dar ea, ea nu. Ea era doar a lui, iar asta i-o dovedise cu câteva minute în urmă.

Fata stătea la locul ei, pe marginea patului suspinând amar. Avea doar lenjeria neagră pe ea, iar corpul începea să i se învinețească. Frumusețea ei pălise, pălise ca o floare călcată în repetate rânduri în picioare.

Era o relație toxică pentru ea, îl iubea, îl iubea pe cretin mai mult decât pe părinții ei, însă o rănise atunci când o înșelase. Ea a vrut doar să îl doară, să mai fie și el victima în ecuația iubirii poluate cu egoism.

− Sunt un prost, spuse el râzând isteric și rupând liniștea. Mă urăști, nu-i așa? Te urăște idiotule, uite cum plânge, își spuse singur vorbind cu alcoolul din el.

− Nu, spuse încet, nu te urăsc. Întinse mâna să îl atingă, însă el o scuipă.

− Minți, târfo! O lovi peste obrazul drept, făcând și mai multe lacrimi să curgă. Spune-mi, spune-mi că sunt un prost, spune-mi cum i-ai spus lui, spune-mi că te-am făcut să suferi, să plângi, să pierzi zile gândindu-te la un idiot! Spune-mi!

− Lasă-mă să plec, te rog. Spuse fata cu o voce stinsă la final, durerea era prea mare, voia să plece din casa asta, o ura acum. Își petrecuse atâtea nopți alături de el încât o considera casa ei.

− Nu pleci, crezi că am terminat? O să te rănesc atât de tare încât o să mă rogi să te omor ca să poți scăpa de mine.

− Te rog, spuse simțind cum vocea îi dispare devenind suspine de groază, îi era frică de ce îi mai putea face.

− Taci! Ia spune-mi iubito, folosea apelativul făcând-o să se cutremure de spaimă, ce te-ar durea cel mai tare în lumea asta?

− Să nu te mai am, spuse fata lăsând camera în liniște. Îl iubea, știa că era bolnav, dar nu ar fi crezut vreo dată că o va lovi, era raza ei de soare, balonul în care își găsea liniștea, dar acum era coșmarul ei, dăduse nas în nas cu nebunia lui, iar în combinație cu băutura avea să îi fie fatală.

− Și cum ar fi iubito, spuse el lăsând o liniște lungă între cuvinte și apropiindu-se de fata ce plângea de pe pat. Părul ei era ciufulit, iar rimelul și creionul erau întinse sub pleoape. O vânătaie începea să se formeze sub ochiul stâng, iar buza de jos era spartă. Cum ar fi dacă m-ai vedea murind și nu ai putea face nimic? Ar durea nu-i așa? Ar durea al dracu de tare, târfo, nu-i așa?

− Încetează, te rog, te implor! I se adresă fata printre nenumăratele suspine, nu îmi face asta!

− Taci, spuse din nou, însă de data asta lovind-o cu capul de perete.

O rană se formă imediat după impact, picături de sânge scurgându-se din fruntea fetei. Se prelingeau pe obraz și se uneau cu lacrimile, formând lacrimi roșii, lacrimi de sânge. Chipul frumos al fetei își pierdea culoarea trepatat, iar verdele ochilor se transforma în galben, împrăștiindu-se parcă în eter.

Fata simți o durere îngrozitoare, apoi totul se transformă în ceață. Trupul fetei deveni moale și se scurse ca și lacrimile ei, fără pic de speranță. Alunecă de pe pat și căzu cu capul lângă picioarele lui, privindu-l direct în ochi. Îi închise simțind cum viața se scurge din ea.

Băiatul râse mândru și începu să tragă de ea jignind-o și spunându-i să lase glumele, însă fata nu mai avea decât două cuvinte să îi spună:

− Te iubesc! Iar cu cele două cuvinte șoptite, lăsă ca ultimul gram de viață din ea să se scurgă o dată cu lacrimile de sânge. Scăpase de durere, scăpase de el, scăpase de iubirea toxică, scăpă de dor, scăpă de nevoie, scăpă de tot, era în siguranță.

Băiatul o privi tmp de cincisprece minute așteptând ca fata să se ridice, dar în timp ce limbile ceasului se mișcau durerea îl acapara, iar lacrimile nu încetau să apară. Era abia acum conștient că fata ce îl iubea se transformase într-un înger frumos, ce avea să îl vegheze de acum în colo.

Se apropie și îi lăsă un sărut pe buzele pline, apoi îi șterse lacrimile de sânge și părăsi camera. Intră în bucătărie și luă primul cuțit găsit, un cuțit de carne, mare, cu lama groasă și ascuțită.

Nu mai găsi puterea să se întoarcă în camera în care ispășise crima, așa că prinse cotorul cuțitului, îl apropie de gât și crestă. Crestă cu numele îngerului său pe buze, crestă pielea cândva sărutată de buzele pline ale iubitei lui.

− Ana!

Sângele se scurgea din gâtul său, iar trupul îi deveni inert și se prăbuși la pământ. Două suflete tinere, care credeau că se iubesc, dar vor mai avea o șansă, o șansă pe lumea cealaltă.

Iubirea poate fi cheia spre liniștea sufletească, poate fi un pansament în calea durerii, poate fi echilibrul emoțional... Însă iubirea poate fi coșmar, poate fi întunericul ce îți distruge sufletul încet, încet, poate fi cel mai greu suspin sau poate fi biletul spre auto-distrugere.

Iubirea are multe părți bune, iar toți se bucură de ele, eu, am încercat să prezint iubirea indusă. Acea nevoie ce la un moment dat e considerată dragoste... Iar dragostea devine rutină...

În dragoste pot să existe lacrimi, dar să nu existe lacrimi de sânge!