Respirații întrerupte

I. Eve

      Stăm întinse pe nisipul auriu care ne încinge spatele și ne bucurăm de mângâierile leneșe ale razelor de soare. Nu suntem foarte aproape una de alta, dar simt  fiecare mișcare a prietenei mele și îmi dau seama că o frământă ceva. Cu ochii închiși aștept să-și facă curaj și să vorbească. Lumina puternică a soarelui reușește parcă să răzbată dincolo de pleoapele mele închise și simt  că-mi atinge interiorul și-mi inflamează  ochii obosiți. Iritată mă ridic  în coate și-o privesc.

 - Zici astăzi? Sau te mai foiești până mâine? o întreb ironic.

 - Eve, inspiră zgomotos, apoi scrâșnește  din dinți și sunetul iese împreună cu vorbele precipitate. M-am hotărât! După ce începe școala, fac pasul cel mare! și cu toate că tonul îi este ferm, ochii parcă îmi cer  încuviințarea.

 - Pasul cel mare? mă bufnește  râsul. Te măriți la șaptesprezece ani? mă apucă  un râs isteric pe care mi-l  înfrânez acoperindu-l cu palma. 

        Privesc  în jur ca să observ dacă reacția mea a atras atenția. În apropiere de noi se află un grup de tineri, dar vorbesc  zgomotos și acultă  muzică. Pe unii îi știu de la școală, iar pe alții cum e  băiatul blond care se uită la mine, nu. Rușinată de insistența cu care mă fixează, dar și ca reacție la cotul pe care mi l-a dat în coaste, îmi întorc privirea la prietena mea. 

 - Really?mă strâmb, mimând durerea și încercând să mă abțin să nu râd. Hai, Jess, mă mai fierbi mult? Ce-ți trece prin căpșorul ăla minunat? îmi cobor ochii la ea care este încă întinsă și realizez că nu are curajul să-mi spună. Ta-ta-ta-tam, ta-ta-ta-tam...,  intonez  imnul nupțial râzând. Mă ridic și o prind brusc de mâini, trăgând-o după mine. Să băgăm miresica la apă, țip în timp ce înaintăm mai mult în valuri.

      Râdem amândouă și ne stropim, picurii argintii îngreunându-ne pletele lungi. Jessica se oprește  subit, mă privește  cu ochii ei negri, mari  și abia îi aud cuvintele strangulate de respirația sacadată:

 - Vreau să-mi urmez inima! La petrecerea pe care o dau seniorii  la începutul anului școlar mă dau la Dominik și fie ce-o fi!

 - Care Dominik? Mă încrunt. Eu îl cunosc? o întreb curioasă.

- Nu cred, ridică din umeri. Eu abia ce-am făcut cunoștință cu el la Abby, șoptește conspirativ, apropiindu-se de mine pentru a nu fi auzită.

- Și cum  va veni la petrecere, mă rog frumos? lansez porumbelul cu riscul s-o dezamăgesc. 

              Știe și ea destul de bine că persoanele străine nu pot veni acolo, este împotriva unei legi nescrise ce se respectă cu sfințenie și nu am niciun chef să fiu ridiculizată tot ultimul an de liceu pentru asta. M-ar mânca de vie toți torturându-mă cu glumele și farsele lor nesărate de care nici Aiden nu m-ar putea scăpa. O cunosc destul de bine și știu că mi-ar fi cerut ajutorul s-o acopăr în cazul unei măgării ca asta.

           Eram prietene de foarte mult timp, din grădiniță când i-am luat apărarea și am lovit-o pe roșcata turbată care o trăgea de codițe. Din acel moment n-am mai putut scăpa de ea și mă urma peste tot. Era o fetiță timidă și câteva zile nici măcar nu a vorbit cu mine, era pe post de umbră a mea. La început mă enerva, dar apoi m-am obișnuit cu prezența ei și chiar dacă doar eu vorbeam, încetul cu încetul s-a deschis și ea. Dintotdeauna a avut o anumită timiditate și reținere, însă o cunoșteam atât de bine, încât știam când avea ceva pe suflet. Toată lumea s-a mirat de prietenia noastră, fiind atât de diferite, și ca înfățișare, și ca personalitate. Eu sunt volubilă, impulsivă uneori, iar ca înălțime o întrec cu câteva capete, părul meu blond și ochii albaștri pe care i-am moștenit de la tata, contrastând puternic cu pletele negre și ochii de onix ai Jessicăi. Aceștia tot timpul sunt acoperiți de ochelari, făcând-o să arate ca un mic șoricel de bibliotecă, iar dacă luăm în considerare inteligența ei și faptul că e prima în clasă, chiar își petrece mult timp în compania cărților. Silueta ei subțire ca a unei copilițe a început să se împlinească și costumul întreg de baie pe care l-a ales nu reușește să-i ascundă trupul. Nici eu nu sunt cine știe ce silfidă, în schimb nici nu-mi e rușine cu formele mele voluptoase.