Întreg exerciţiul ieşise perfect - din punctual meu de vedere – aşa că decid să iau o mică pauză, lăsându-mă uşor pe podeaua rece. Oboseala deja devenea vizibilă,chipul meu transpirat,cerşind îndurare. Trei ore în sala de balet nu este deloc uşor,însă trebuie să mă adun de fiecare dată,concursul se apropia,iar cele două numere ale mele trebuie să iasă perfect.Îmi simţeam corpul mai obosit că niciodată şi aveam nevoie de ceva. Dar nu aici şi nu acum. Lara m-ar ucide dacă ar afla de slăbiciunea mea pentru ţigări,ocazional chiar şi droguri. Nu obişnuiam să consum aşa ceva,nu până când ea s-a stins.
-Bell,ai fost bună astăzi,dar nu cea mai bună.Vocea antrenoarei mele îmi irită timpanul,cuvintele ei venind din nou ca un reproş pentru mine.
-Oh..iar începi? Exerciţiul a fost perfect,nu am avut nici cea mai mică ezitare,ce nu ţi-a convenit de data asta?
-Atitudinea! Eşti distrasă,corpul tău se mişcă perfect,cu o bucurie şi o plăcere de nedescris,însă chipul tău este atât de posomorât, tot ce exprimă este numai tristeţe.
-Ştii prea bine că ador baletul,este lumea mea,o lumea diferită în care pot fi eu însămi,dar ştii şi că este sportul care a dus la moartea mamei mele.Nu-l pot executa fără să mă gandsc măcar o secundă la ea,au trecut doar 4 luni…nu-mi cere să fiu fericită,îmi e imposibil.
Mă ridic uşor de lângă ea,simţind din nou cum lacrimile îmi inundă ochii.Îmi iau geanta pornesc spre vestiare pentru a-mi fac un duş scurt şi a mă schimba.Nu mai suport o secundă în plus, în locul ăsta,nu astăzi.
În câteva minute ies din vestiar,părăsind tot odată şi clădirea. Londra,hmm aer londonez. Oraşul meu,cel mai frumos vis însă şi cel mai aprig coşmar. Urăm şi iubeam oraşul ăsta în egală măsură,la fel cum urăm şi iubeam baletul. Încă nu-mi venea să cred că cele două iubiri ale mele mi-au luat cele două comori ale mele. Mai întâi străzile acestui oraş mi-au “înghiţit” fratele iar apoi baletul mi-a ucis mama. Era nedrept..nu mă puteam bucura pe deplin de niciunul dintre ele.
Am oftat pternic,amintirile năvălindu-mă iar. Mi-am îndesat mâna în buzunar, scoţând şi aprinzând o ţigară. Era singură metodă de a mă descarcă,asta şi certurile zilnice cu tata.Paşii mărunţi se imprimau zgomotos pe asfaltul rece,creeându-mi fiori pe şira spinării. Plumburiul cerului definea perfect starea mea :furtună,lacrimi şi urlete interioare. Stropii mari se zibeau rapid de trupul meu,însă nu mă deranja, ba din contră. Ploaia todeauna a reprezentat un factor ce mă definea şi relaxa totodată.Încă nu-mi pot explica starea de bine provocată de această avalanşă rece de lacrimi,poate pentru că acum 3 ani când eram în parc alături de mama am învăţat primi paşi de balet de la ea în ploaie,sau poate pentru simplul fapt că totdeuna când plouă mi se întâmplă ceva relativ bun.Încă e un mister pentru mine acest lucru.
Priveam de jur împrejur,admirând debandada provocată de oamenii ce se ascundeau cum puteau mai bine de ploaie. De ce nu se puteau bucura măcar pentru o clipă de aceste lacrimi ale cerului? Dintr-o dată magia dispare,trezindu-mă jos pe asfaltul rece şi umed, trupul fiindu-mi strivit de greutatea unui tip.
-Ohh,scuze nu eram atent,eşti bine? Mi se adresa străinul misterios,ajutându-mă să mă ridic.
-Da,nu-i nimic.
-Trebuie să plec. Îmi cer scuze.
-Mda..
Nu am mai spus nimic şi a plecat,urcându-se imedait într-un taxi. Nu i-am putut vedea chipul deoarece capul îi era acoperit de o căciulă iar la ochi purta o pereche de ochelari destul de mari,hanoracul fiindu-i tras până la nas. Destul de misterios, era clar că se ascundea de cineva sau de ceva. Ţigara mea zăcea părăsită pe asfaltul umed,la fel ca şi mine. M-am uitat lung la ea,înjurând în gând nemernicul ce-mi stinsese viciul.
Am zâmbit mulţumită văzându-mă deja în faţa casei şi am deschis rapid porţile. O privire se năpusti rapid asupra mea,simţindu-mă deja ca un copil mic ce nu-şi făcuse lecţiile. Îşi reglă subtil vocea înainte să spună ceva.
-D-şoară Bell,sunteţi bine? Întrebarea lui mă uimi,privirea mea cercetându-l rapid. De obicei, într-o astfel de situaţie,urma un adevărat interogatoriu,dar mă bucurăm că de data asta Ben se rezumase doar la o întrebare scurtă.
-Sunt bine, nu-ţi fă griji. Am alunecat pe stradă,nimic grav. Am minţit,zâmbindu-i uşor. Spune-i Vicăi să-mi facă un ceai. Îmi simt corpul îngheţat şi nu vreau să răcesc. Am continuat,descăltându-mi coversi uzi şi uşor murdari.
-Imediat Bell. Zâmbetul său cald îmi produse o stare de bine,amintindu-mi de câţi ani ne slujeşte credincios. Ben a fost membru al familiei mâna să mă nasc eu. Alături de Vica,a fost un ajutor de nădejde dar şi un prieten devotat al părinţilor mei. Îi plăcea meseria lui,spunea mereu că nu s-ar vedea făcând altceva decât să aibă grijă de noi.
Am urcat rapid scările până la etaj,fixându-mi ţinta,aceea fiind baia. Sperăm să nu mă apuce vreo răceală,nu puteam permite asta,nu tocmai acum. În momentele astea trebuie să fiu în cea mai bună condiţie fizică,altfel Lara mă va omora,plus de asta nu voi putea participa la concurs.
În aproximativ 20 de minute duşul a luat sfârşit,iar corpul meu se simţea în sfârşit relaxat.Ies din baie şi alături de leptopul meu,mă cufund în patul moale. Tot ce aveam acum nevoie era de linişte.Linişte, căldură şi un ceai aromat.
-Păi aceasta este prima parte,ştiu că nu este cine ştie ce. Povestea am scris-o în urmă cu mult timp,deci da, o am terminată. Am decis s-o postez şi aici,dorind astfel să am mai mulţi cititori. Voi pune capitolul doi în funcţie de voturile şi părerile voastre. Sper să vă fi plăcut şi să-mi scuzaţi greşelile de ortografie (în caz că sunt).
