Totul se schimbă cu tine

1

Voi stiti cum se simte atunci cand esti cu persoana pe care o iubesti? Da? Ei bine, eu nu! Tocmai ce stau in fata iubitului meu iar el vine cu minunatul sau discurs de: "Nu esti tu de vina, ci eu".
Simt ca in stomacul meu se dezlantuie o furtuna, tunete, valuri tulbure ce se lovesc de peretii stomacului meu. Simt c-am sa vomit pe pantofii lui Marshel, el pur si simplu nu-si da seama cat de rau ma simt acum.
Adica este normal? Sa se desparta de mine in fata intregii scoli?
Toti stau si urmaresc scena ce tocmai se dezlantuie intre noi doi, eu pur si simplu nu pot scoate un cuvant, stau cu ochii bulbucati cat cepele si ma holbez la el, as injura, as tipa, as intreba de ce se intampla asta...dar nu pot vorbii chiar deloc, cuvintele refuza sa-mi iasa.
-....Din acest motiv ma despart de tine. Termina el, in sfarsit.
- Ok.
Ridic mainile in semn de pace si-i intorc spatele, plec. Nu mai pot suporta roseata din obraji mei si plec.
Nu m-a afectat prea tare despartirea, sincer, eu nu tineam chiar asa de mult la el...o sa trec peste asta exact in doua zile, mai mult ca sigur.
Moli, cea mai buna prietena a mea a urmarit tot si cand a vazut c-am plecat, a luat-o la fuga spre mine.
- Esti bine? M-a prins ea din urma, si-a pus mana dreapta pe umarul meu si aproape ca mi-a soptit urmatoarea replica. Dupa cacatul asta de Marshel, sigur multi baieti stau acum in fata usii "Eliz cauta iubit", gesticuleaza ea doua ghilimele in aer.
Am pufnit si am fluturat neexpresiv din mana.
- Mda, oricum n-a contat, stii...asta.
- Asa te vreau!
Si in momentul urmator m-a tras dupa ea in sala unde se tine ultima ora pe ziua de azi.
*
Am ajuns acasa cu o dispozitie tafnoasa si mofturoasa, tata si mama stateau langa masuta de cafea si isi vedeau de treburile lor de contabilitate.
I-am salutat, nici macar un raspuns. Am urcat in camera mea iar primul lucru care mi-a sarit in ochi era oglinda de pe perete, cand m-am zarit in oglinda m-am tras ca electrocutata inapoi un pas, parul meu de o culoare ciocolativa mi-era rasfirat in toate partile posibile, ochii mei de un verde intens erau umflati si abia acum am observat lacrimile de pe fata mea si ca eram toata rosie la fata, se pare ca in drumul spre casa am plans. Mi-am tuguiat buza de jos care este mai plina decat cea de sus si gropita mea din partea dreapta a iesit si mi-a urat salut.
Eu semanam mult cu mama mea, cam la tot semanam cu ea...ei bine, exceptand nasul meu, micut si rotunjor ca al tatei.
Eram frumoasa, dar nu ma laudam cu asta niciodata, eram naturala, nu ma machiam niciodata dar tot aratam bine. Destul de bine.
M-am mai privit timp de 3 minute in oglinda dupa care m-am descaltat si m-am aruncat in pat cu fata-n perna. Am tipat in perna la gandul ca am plans, eram nervoasa pe mine, ma uram, cum sa plang dupa un asa nesuferit ca Marshel? Nu stiu, dar cred ca ma inselam, eu chiar il iubeam pe Marshel iar el mi-a dat papuci din nu stiu ce motiv, pentru ca eram prea atrasa in gandurile mele prostesti, dar nu mai conteaza...oricare era acel motiv, acum nu mai conteaza oricum. Era prea tarziu pentru impacare sau orice altceva, sufeream, chiar...si nu mai am chef de nimic.
M-am ridicat si mi-am sters fata plina de lacrimi. Nu stiam ce puteam sa mai fac acum.