Pădurea de la marginea oraşului

Toată povestioara

Este 6:32 a.m. Ne aflăm în fața pădurii misterioase și ne încurajăm unul pe altul să intrăm. Dar, firar să fie, curiozitatea bate frica, așa că am intrat ținându-ne strâns de mâini. Am mers ceva... prin întuneric... până când am ajuns într-o poieniță. Am avut parte de șocul vieții mele când am văzut...

Dar, totuși, să derulăm în urmă cu două săptămâni și câteva zile.

*

─ Nuuu!!! Mai vreau să dorm!

Tocmai ce mi-a sunat alarma. Care, apropo, de azi înainte nu va mai suna, pentru că ceasul deșteptător a ajuns pe fereastră. Noroc că a fost deschisă! Mi-am făcut rutina de dimineață, am coborât în bucătărie, unde am fost primită călduros de către mama, după care am luat micul-dejun. Clătite cu sirop de arțar, preferatele mele.

─ Alka, ce a fost cu zgomotul acela? Ai căzut iar din pat? m-a întrebat, aproape râzând.

Ar trebui să vă explic de ce ar putea crede că la vârsta de 16 ani este posibil să mai cazi din pat. Păi, explicația e simplă, deoarece în camera mea sunt paturi supraetajate, iar sora mea, Sara, a dormit tot timpul în cel de sus și, de când a plecat la facultate, adică acum un an, am început să dorm eu acolo și să renunț la locul de jos. Obișnuiam să cad din pat noaptea, pentru că mă mișc foarte violent în somn, după câte mi-a povestit mama, dar cu timpul m-am învățat.

─ Nu, mamă, m-am obișnuit să dorm în patul de sus. Doar am aruncat ceasul deșteptător pe fereastră. Aveam un vis atât de frumos. De ce trebuia să-mi sune alarma?

─ Of, fata mea. Ce vis ai avut?

─ A...ăm...nu contează. Mă grăbesc. Trebuie să plec! Te iubesc, mamă! Pa!

─ Și eu te iubesc! Pa! Stai, scumpo...

Dar nu a mai apucat să-și termine fraza deoarece am ieșit și am închis ușa în urma mea. M-a luat valul. Nu înțeleg de ce în prezența mamei mele am tendința de a fi nemaipomenit de sinceră. Am plecat în fugă, rușinată că țin ascuns ceva față de ea. Mi-a trecut însă toată fâstâceala, când l-am văzut pe Adam venind spre mine, râzând. Când a ajuns în fața mea a început să râdă și mai tare.

─ Ce-i? Ce s-a întâmplat? am întrebat nedumerită.

─ Alka...ha ha ha...ești...ești...pfiu...ești în papuci de casă!

Atunci cred că m-am făcut mai roșie decât o sfeclă. Am intrat înapoi în casă și mi-am luat grăbită veșnicii mei teniși negri. Mă bucur că mama nu m-a văzut întorcându-mă.

Acum, să vi-l prezint pe Adam. Este cel mai bun priten al meu de când aveam doar cinci anișori, locuiește la trei străzi distanță de mine, are niște ochi verzi superbi, pe care i-aș putea privi toată ziua fără să mă plictisesc deoarece sunt cu totul și cu totul deosebiți, prin nuanța de verde diferită și prin sclipirea pe care o poartă, se îmbracă tot timpul cu o pereche de jeans, ironic, tot verzi (care, apropo, îi scot și mai bine ochii în evidență, dacă așa ceva este posibil), are părul șaten deschis și niște gropițe tare drăguțe atunci când zâmbește. Și, din fericire, asta se întâmplă foarte des.

─ După ce ieșim de la școală, mergem direct spre locul secret, în regulă? Știi doar că trebuie să punem la punct o mulțime de detalii, mi-a spus Adam foarte atent, pentru a nu ne auzi cineva.

─ Desigur, am șoptit eu.

La școală, totul a decurs normal, mai puțin în pauza de prânz. Îndreptându-ne spre masa noastră obișnuită, un tip cam ciudățel mi-a dat cu pumnul în umăr în genul prietenilor, dar acesta nu a fost, sub nici o formă, un gest de prietenie. Asta a fost pură amenințare. Avea o privire care nu-mi mirosea a bine. Asta m-a făcut să mă întreb ce legătură aveam eu cu acest băiat, dar în minte nu îmi venea nici cea mai mică idee. El a trecut mai departe, iar eu la fel. După ce ne-am așezat, Adam s-a uitat drept în ochii mei și m-a întrebat: