Adâncurile sufletului(James BAY)

I.

~Hei, ya, weirdo!~

Era sâmbătă dimineaţa, soarele îşi strecura razele printre perdelele înţesate de praf şi monotonie.
Pe faţa ei palidă se jucau acum razele solare şi îi gâdilau genele lungi, diafane. Al său păr bogat şi castaniu îi acoperea rebel părţi ale chipului... Astrid a deschis uşor ai săi ochi căprui, cu mici părţi colorate cu un verde asemănător ierbii proaspete.
Primul lucru pe care Astrid l-a văzut în acea dimineaţă însorită de sâmbătă fu el. Un băiat chipeş, înalt,cu păr castaniu asemeni părului ei, lung până la umeri cu ochi de un căprui deschis spre portocaliu, cu al său stil inconfundabil. Era Eduard.
-Neaţa, Eduard!
-Neaţa, prinţesă. Îmi era deja dor de tine.
Ochii ei străluceau ,iar lacrimile au început din nou a-i curge pe obrajii rozalii.
-Oh, nu, iubito! Nu plânge.
Ochii lui Eduard îi fixară pe ai ei.
-Mă duc să mănânc. Vi şi tu, îl întrebă ştergând lacrimile cu mâneca hainei.

Păşeşte firav cu picioarele goale pe gresia rece din bucătăria apartamentului. Zilele treceau, iar locuinţa lui Astrid parea a deveni tot mai mare, rece şi goală.
Scoate laptele din frigider şi toarnă ca de obicei în două castroane; el o privea cum pregăteşte micul dejun, cum subtil îmbrăcată păşeşte cu picioarele goale pe gresia albă.

-De ce eşti mereu tristă?
-Nu sunt.
-Nu vrei să vorbim niciodată despre sentimentele tale. De ce?
L-a privit în ochi şi a deschis uşor gura ca apoi sǎ o închidă din nou.

"Şi tăcerea este un răspuns. "

S-au mai privit preţ de o secundă şi el a plecat. A plecat cum o face de obicei, dispare când altcineva îşi face apariţia.
-Imediat, ţipă Astrid alergând spre uşa apartamentului. Spencer zâmbea angelic cu un buchet mare de flori în mână.
Astrid l-a ghidat spre bucătărie.
-Eduard, a întrebat Spencer arătând spre castronul de lapte.
-Da, a rostit Astrid uşor cu o tristeţe în voce.
-Pitico, încep să îmi fac griji pentru tine. Ştiu că am acceptat toată treaba asta cu "Eduard, iubitul perfect", dar nu îi permit să te rănească! Sunt totuşi prietenul tău cel mai bun şi trebuie să am grijă de tine. Ar fi mai bine să găseşti pe cineva, ştiu şi eu, real!
-Nu, spusese ea cu ochii ei mari.
-Dacă renunţi la realitate, o să te pierzi...
-Măcar în lumea mea totul este posibil.
-Nu aşa funcţionează viaţa, Ast. Trebuie să fim realişti, trebuie să..
Propoziția a rămas incompletă şi un strat de tacere se aşternu peste cei doi.
Dupa scurt timp Astrid afirmă :
-Sufăr de o boală, e posibil să nu aibă tratament. Nu ştiu numele, dar o simt prin vene, nu suport lumea şi oamenii. Nu suport să fiu printre ei.
Spencer i-a înmânat buchetul înţelegând mesajul şi a plecat.

"Popularitatea este pentru mediocritate."

Pe când sâmbetele se transformau în duminici, iar duminicile în luni si tot aşa, Astrid pierdea vremea prin casă. Deja se saturase de vacanţă. Nu voia nici la liceu, dar monotonia devenea insuportabilă. Eduard nu o mai vizitase nici în vise, nici nu mai trecuse prin preajmă.

"Ziua ei de naştere, parcă întinereşte! "

Astrid împlinise 17 ani într-o simplă zi de octombrie. Liceul începuse, clasa a XI-a nu parea prea grea pentru ea. Spencer era mereu acolo când ea avea nevoie, mai mult decât atât se mutase cu ea în bancă lăsându-şi iubitul să stea singur.
-Ast, îi spune Spencer în pauza mare, ies cu Jesse după şcoală. Vrei să vi cu noi?
-Nu, nu, voi duceţi-vă şi distraţi-vă, eu mă opresc la bibliotecă în drum spre casă.
Aşa şi făcură, s-au îmbrăţişat şi Astrid se îndreptă spre biblioteca orașului.

"Cartea era fratele, mama, tatăl ei şi avea puterea de a o înveseli."

Căutând cărţi - în mare parte SF - se izbi de un baiat cunoscut. Eduard o privea cu un chip nervos.
-Uită-te pe unde mergi, domnişoară! -Eduard, ce cauţi aici?
-De unde îmi ştii numele? Şi ce treabă ai tu cu mine?
-Cum adicã de unde îţi ştiu numele..? Ce e cu tine?
-Bine, eşti ciudatã, iar eu voi pleca acum încercând să ma prefac că nimic nu s-a întâmplat, spuse băiatul chipeş care semăna izbitor cu Eduard.
Se mai uită preţ de o secundă după el, apoi îşi luă o carte la întâmplare şi se aşeză lângă el.
-Mă urmăreşti acum?
-Nu, adică eu, e-eu..., se bâlbâi Astrid privindu-l în ochi. Uitându-se atent a observat că ochii lui erau de un verde smarald, nicidecum căprui.
-Cine eşti, şopti ea.
-Incredibil! Cine sunt? Cât de
ciudată poţi fi! Băiatul se ridică şi plecă la o altă masă,departe de Astrid.
Această rămase cu ochii în cartea pe care o ţinea în mână. Nici nu văzuse ce carte luase : "Cercul secret" L. J. Smith. O aşezase pe masă privind insistent titlul.

"Ştia în adâncul sufletului ei că basmele nu sunt reale. "

Pe drum spre casă a ascultat melodia ei preferată de la artistul preferat : "The emotion" BØRNS.
Melodia îi trezea sentimentele, care zăceau îngropate în naivitate şi copilărie cu un uşor strat de maturitate şi depresie.

Astrid Faye era o fată simplă, atentă cu cei din jur, iubitoare şi talentată. Adora să cânte, desenze şi sa scrie poeme. Era un copil şi încă mai este. Un înger căzut de pe micul său norişor, un înger ajuns în văgăuna asta numită lume.
Aici oamenii te urăsc dacă eşti talentat, te urăsc dacă eşti bun şi ajuți. Ei te urăsc dacă eşti tu, dacă eşti unic. Din fericire Astrid nu petrecea timp cu nimeni în afară de Spencer şi iubitul lui. Restul persoanelor era doar corpuri neînsufleţite, lipsite de inimă şi materie cenuşie.

Ascultând versurile melodiilor lui BØRNS, Astrid se lasă purtată de aripile ei lungi şi imaginare... Şi se izbi din nou de tipul de la bibliotecă.
-Ciudato?! Iar tu?
-Vai, îmi cer iertare.
-Ah, ce ai azi? O zi proastă?
-Aşa s-ar putea zice, a răspuns repede Astrid cu vocea tremurându-i.
-Uite, îi înmână cartea de pe jos, ti-a scăpat. Ea îi zâmbeşte mulţumindu-i.

"Adânc, adânc în sufletele noastre se naşte iubirea pentru orice fiinţă umană."