Made in South Korea ; Prințesa din turn

Capitolul 21

POV. Haneul

Ochii lui Jin sclipesc, dar nu într-un mod foarte pașnic, ci mai degrabă nebunesc.
Jin își desface repede cureaua și eu tot încerc să mă împotrivesc. Nu îl pot lasă să facă așa ceva.
Încerc să mă împotrivesc, dar Jin îmi prinde ambele mâini și le ține sus. În disperarea mea încep să fac zgomot mai rău ca o sirenă de poliție.

-Poți să țipi până te stingi. spune Jin râzând. Nu te aude nimeni.
-Dacă mergi mai departe o sa regreți. îl ameninț, dar mai rău îi provoc râsul.
-Ce o să faci? întreabă încercând să îmi dea jos bluza.
-Te omor, jur! Dacă continui, asta voi face! țip, dar pe el îl bufnește râsul.
-Nu ești în stare de nimic și tu crezi că vei reuși să mă omori?
-Da!

Jin îmi dă o palmă cu scopul de a mă liniști, dar eu nu fac asta prea ușor. Încep să dau din picioare și să mă las în jos, apoi să mă ridic din nou în sus. Strânsoarea lui Jin nu slăbește niciun pic, iar asta e în defavoarea mea.

-Doamne ajută-mă! strig disperată plângând.
-Nici El nu poate face asta acum. spune Jin dur.
-E un păcat să iei în râs numele Domnului. spun printre sughițuri. El e Dumnezeul tutor.
-Eu nu am așa ceva. spune Jin simplu.
-Comiți păcate în serie și niciodată nu te rogi pentru iertarea lor? Cum poate o ființă ca tine să doarmă noaptea? întreb plângând.
-Foarte bine!

Îmi răspunde în sictir Jin. Tot mă zbăteam și încercam să îi dau de capăt, dar nu reușeam. Se pare că speranța mea tocmai ce și-a găsit sfârșitul pentru că puterile m-au lăsat.
Eu încă strigam și plângeam și Jin își continua treaba.
Îmi rupe tricoul și îmi privește ușor mirat sânii care se mișcă ușor.
Usa se deschide ușor, iar eu încep să țip mai tare ca niciodată.

-Ajutor!

Strig prelung plina de speranța ce tocmai revenise la viață.
Pe ușă intră Hobi foarte confuz de ipostaza în care ne găsise.
Jin se înroșește de furie la față și îmi dă drumul, iar eu mă scurg pe perete jos pe podea la fel cum lacrimile mele se scurg pe obraz spre bărbie.

-Ce e?! întreabă Jin nervos.
-E o scrisoare penru tine.

Spune Hobi privind un punct fix la picioarele mele. Jin îi smulge plicul pe care îl avea în mână, iar Hobi vine la mine și  așază pătura de pe pat pe umerii mei.
Nu mai puteam să spun nimic. Acum și Hobi m-a văzut plângând. Pe zi ce trece sunt mai slabă. Cum am putut permite acest lucru?
Ochii negri ai lui Hobi îmi exprimau uimire și o mică urma de părere de rău.
Oamenii ca ei pot avea păreri de rău?
Îmi smulg cu greu privirea de la fața lui Hobi și o arunc asupra lui Jin.
Corpul lui Jin îmi transmite că ceva nu e în regulă. Ba chiar e foarte rău.
Se întoarce ușor alb la față și privirea îi cade pe mine și el în genunchi.
Hobi mă lasă și se duce rapid spre el.

-Ce s-a întâmplat?îl întreabă speriat Hobi.
-Nu pot să cred.

Șoptește vinovat Jin. Foaia îi cade din mână pe podea, iar fața lui cade lângă ea.

-Nu pot să cred ce era să fac. Sunt un gunoi. constată singur cu același regret.
-Cum adică ? întreabă Hobi și culege foia de pe jos.
-Tu! spune și arată spre mine, iar eu mă cutremur la auzul tonului poruncitor. Ai spus adevărul!
-Ce? reușesc sa întreb încercând sae îmi păstrez calmul.
-Tu chiar ești sora mea.

Spune cu vocea așa tremurânda că am crezut pentru o clipă că o s-o piardă cât de curând. Ochii lui erau așa goi și umezi. Voiam să îl îmbrățișez, dar eu am avut ochii umezi de mai multe ori decât el, iar el nu m-a îmbrățișat niciodată, m-a lovit în continuare.

-Îmi pare rău. spune ca o șoaptă. Nu știam.
-Ba da! reușesc să strig. Ți-am spus de multe ori, dar nu m-ai ascultat!
-Au încurcat testele! strigă revoltat. Și tu ai fi crezut la fel! se apară repede.
-Poate că da. recunosc învinsă. Dar eu nu te-aș fi umilit cum ai făcut tu. spun și îl privesc acid. De ce nu ți-ai întrebat măcar părinții? Asa ca fapt divers?
-Nu voiam să îi enervez cu prostiile mele. spune Jin mârâind .
-Adică ale mele! spun rânjind slab. E adevărat că eram o străină, dar puteai să îi întrebi, puteai face asta! Dar nu! Tu a trebuit să mă lovești și să mă jignești!
-Înțelege-ma! Îmi pare rău!
-Târziu!