Mariaj buclucas

Ciocnirea destinelor

Se aud din nou. Mă provoacă și se joacă cu nervii mei. Parcă vor să-mi facă în ciudă. Încearcă să mă sperie și îmi deranjează timpanele la fiecare cinci secunde. Să-mi pun dopuri în urechi? Degeaba.
"Nu-ți fie frică, natura are farmecul ei. Puțini o înțeleg, câțiva încearcă și majoritatea nu își dau interesul. Tu încă poți fi salvată!" , aud vocea subtire si enervanta din fata mea.
"Poftim?", răspund mirată de parcă cine știe ce blasfemie am auzit. Eu si cu natura suntem prietene. Ea rade de mine, eu o scuip. Este ca una din relatiile acelea de prietenie foarte puternice din telenovele.
"Am spus ca tu poți fi salvată!", de data asta îmi țipă în ureche. Cum poate cineva să facă asta unu-i necunoscut? Adică, serios...
"Cred că ai înțeles greșit. Eu nu suport natura! Și poate am să încep sa nu înghit mici fetițe băgărețe...așa ca tine.", rânjesc și mă indrept spre vagonul în care aveam să-mi petrec câteva ore bune din zi. Sunt sigură că am să pic intr-un compartiment cu bătrâni. Asta o să fie una dintre acele călătorii lungi, plictisitoare și ploioase. Rogu-mă...
"Așteaptă-mă!", se aude strigând.
"Dacă ignor, o să dispară. Dacă ignor, o să dispară.", îmi tot repetam în gând. "Caută-ți biletul și îndreaptă-te spre "Compartimentul morgăi".
În sfârșit iau un cur de loc. Parcă am obosit de la atâta stat in picioare. Adică, serios, este un drum lung de la peron până aici. Poate mă lua cu leșin.
Închid ochii, îmi doresc sa nu văd morții aici și îi deschid rapid să văd dacă a avut vreun efect. Se pare că da. URA!
Mulțumesc Doamne că mi-ai dat zile să văd așa bombonel în fața ochilor. Poate o să îl dau pe spate cu vreo replică de agățat. Cine știe?
"Halo, Ken, tocmai ai gasit-o pe Barbie a ta", îi fac cu ochiul și îi aștept reacția.
"Scuză-mă, ai spus ceva?", mă întreabă inocent și iși ațintește privirea din nou in carte. Cumva...m-a ignorat? Sau a fost imaginația mea? "Suki, data viitoare să nu stai până în ultimul moment. Dacă pierdeai trenul?"
"Îmi pare rău! Dar era acolo o cucoană care... ea este!", și își vâră gheara spre mine.
"Ma pardon? M-ai făcut cumva cucoană? Ascultă creatură a pădurii, cucoană este..."
"Cough,cough! Îmi pare rău doamnelor dar..."
"Doamnă este mică-ta!", răspund unison cu acea, hm, Suki.
"Domnișoarelor, domnișoarelor, luați loc și haideți de vă calmați"
Ușor de zis. De fapt, este și ușor de făcut. Asta cu el prin preajmă.
A, și dacă ignori "castraveata" de lângă tine. Da cine se crede? Beyonce? Mai scutește-ne...poponeață gălbejită!
"Vă stă bine calme. Sper să rămâneți așa pentru o vreme." și zâmbește drăgălaș.
"Și cum spuneai că te numești?"
"Nici nu am pomenit ceva despre numele meu. Asta în primul rând. Și ma cheamă Anastasia. Asta în al doilea rând." spun pe un ton îngâmfat.
"Domnișoară Stație, eu sunt Kang Min Tae și ea este sora mea mai mică, Kang Suki. Deci, încotro te îndrepți?" rânjește.
"Dom-domnișoară cum? Ascultă papleacă la mine! Sunt Anastasia și nu Stație. Poate ai să înțelegi dacă ai puțină MinTe. Și trebuie să ajung în București la aeroport. Am plecare la 9:30 spre Coreea. Noroc că mi-am făcut cazarea la hotel la timp. Altfel rămâneam pe străzi. Puțin scump, dar mai bine decât să-mi las purecii dresați să se împerecheze cu vagabonzi de acolo."
"Avem același zbor. Ce zici, ne ținem de urât până ajungem pe pământ coreean?" spune inocent.
"Stai! Ce?"