Orașul de cenușă (#1)

XV - Emoționată

Capitolul 15
Emoționată

         —Am făcut cunoștință cu un bărbat drăguț, a spus mama dintr-o dată.

         — Ce?! am strigat, mai tare decât aș fi vrut, în speranța că-mi va explica totul.

         — Astăzi la birou, a venit un domn frumușel, căruia îi voi lucra la un caz. E tare frumos! a zâmbit visătoare.

         — Dar mama... Deja l-ai și uitat pe tata? am oftat.

         — Trebuie să ne refacem viețile, la fel cum și taică-tu a făcut-o încă dinainte să divorțăm, a răspus simplu și și-a privit manichiura.

         — Mamă, am mârâit stânjenită.

         Nu-mi pot da seama cum a putut spune asta cu atâta ușurință. Au trecut abia două săptămâni de la divorț, două săptămâni din cei șaptesprezece ani petrecuți împreună, în care au stat separat, și deja s-au uitat reciproc. Șaptesprăzece ani și un copil nu poți să dai uitării atât de ușor. O privesc pe mama, iar pentru o fracțiune de secundă mă gândesc dacă chiar e mama mea. Femeia din fața mea nu seamănă cu mama, poate doar la aspect. Dar la interior, nu mai pare a fi ființa care mi-a fost mamă de când am venit pe lumea asta. Mă privește cu coada ochiului, însă nu vede că o privesc urât; și merită asta.

         Pe lângă faptul că tata a renunțat la noi pentru niște târfe, a fost, totuși, un tată bun. Mergeam în fiecare duminică în parcurile de distracții din New York, mă scotea la înghețată când eram mică, și-mi spunea că, când voi fi mare, trebuie să-mi aleg un soț ca și el; prost exemplu. Credeam în tata un exemplu ideal, un model de urmat, dar speranțele mi-au fost spulberate odată cu anunțarea divorțului dintre cei doi părinți ai mei. Orice băiat vedeam, îl comparam cu tata. Voiam un iubit precum tata, atent, grijuliu și iubitor, care să mă facă fericită și apoi... să mă lase ca și cum nu aș fi însemnat ceva pentru el. Dar eram sânge din sângele lui tata; și nici măcar asta nu i-a păsat. Îl voi face pe tata să plătească și chiar din Los Angeles mă voi întoarce să-l fac să sufere, să vadă fetița tatei de ce e în stare.

★★★

         O aștept în stația de metrou pe Kaila, ca să discutăm detaliile despre excursie. Eram oarecum emoționată și abia așteptam să o văd. La fel de încântată e și ea, sper că excursia asta o va apropia de Thore atât cât își dorește ea. Sunt sigură că și Thore simte ceva pentru ea, doar că îi este frică să arate asta; sau nu e pregătit.

         Metroul ajunge în stație, iar când se deschid ușile, Kaila o zbughește pe ușă afară și mă caută cu privirea. Îmbrăcată într-un treninf roșu și cu părul împletit în două codițe, părea total derutată de locul întâlnirii și îi fac semn cu mâna. Se apropie de mine cu zâmbetul pe buze și mă cuprinde într-o îmbrățișare caldă, care mă sufocă într-atât.

         — Mai ușor că mă sufoci! am chicotit.

         — Hei, mereu e binevenită o îmbrățișare! s-a apărat precum un copil.

         — Da, așa e. Unde vrei să mergem? am întrebat-o în timp ce părăseam stația de metrou, urcând scările spre bulevardul principal din Los Angeles.

         — La cafeneaua în care am fost și cu băieții, când ne-a spus domnul ăla despre concurs! Îmi place la nebunie cafeaua lor, ne-a adus noroc! a zâmbit, apoi a izbucnit în râs.

         Bulevardul era prea aglomerat pentru o zi de duminică, însă eram obișnuită cu aglomerația. Oamenii priveau în jos, se grăbeau sau înjurau la telefon, iar alții aproape se luau la ceartă cu semafoarele, vrând să se facă verde atât pentru pietoni, cât și pentru șoferi. Un mic chichot îmi scapă printre buze iar Kaila mă privește confuză. Dau din cap în semn de negație, iar aceasta deschide ușor ușa cafenelei, lăsând cale liberă unei tinere mame ce se chinuia să deschidă ușa, împingând căruciorul bebelușului pe care îl avea în fața ei.

         — Mulțumesc mult! a oftat femeia epuizată.

         I-am zâmbit și i-am ținut ușa deschisă până ce aceasta a ieșit din cafenea. Nu o judec, nu e ușor să crești un copil de una singură. Ca familie, un copil are doi părinți, nu doar unul. Fie că trăiești cu mama, fie cu tatăl, la un moment dat o să ai nevoie și de celălalt părinte. Sunt lucruri pe care, în viață, unul din părinte nu te poate învăța ceea ce știe celălalt. E strict logic și biologic, iar educația din partea ambilor părinți e un lucru important. Știu asta pentru că și eu, la rândul meu, am trăit aproape la fel. În primii mei ani de viață, abia l-am văzut pe tata, iar între cei de la patru și șapte ani, mama era îngropată în muncă, iar eu rămăsesem cu tata în fiecare weekend și în fiecare vacanță. Mai apoi, parcă amândoi făceau cu schimbul. O săptămână mama, una tata. Iar acest lucru m-a derutat, m-a schimbat, nu mai știam de la care trebuie să învăț și cum să mă comport. Pe lângă comportament, mama îmi spunea să fac într-un fel, iar tata în altul, spunând că ideea mamei era de prisos. Începeam să cred că mama și tata nu se mai îngânau pe vremea aceea, că voiau să facă un roboțel ambulant din mine și asta mă doare în momentul de față. Mă doare că am fost păpușa lor, iar eu, o fetiță naivă, le-am călcat pe urme oricât de demonice ar fi ele, ascunse sub o mască dumnezeiască.

         Aceasta plecă grăbită spre metrou, coboară scările cu căruciorul în brațe și realizez că am privit-o pe tot parcursul drumului abia când am pierdut-o din raza vizuală. O urmez pe Kaila spre o masă liberă, iar aceasta optează pentru o masă din colțul cafenelei, nu prea vizibilă față de bufet.

         — Masa miracolelor e ocupată! a oftat și s-a așezat pe un scaun din partea dreaptă.

         O privesc confuză, imi ocup locul față în față cu Kaila și încerc să-i descifrez fraza.

         — Masa la care am stat data trecută! S-a întâmplat un miracol care poate mă va aduce împreună cu Thore! m-a lămurit.

         Îmi îndrept privirea spre masa la care am stat ultima dată. Doi bărbați suficienți de musculoși, îmbrăcați în negru stăteau așezați la masa aceea. La prima vedere par intimidanți, datorită hainelor negre și a ochelarilor de soare pe care îi purtau. I-ai putea egala ușor cu niște agenți FBI, doar că ei ar părea mai mult a niște mafioți de temut. Un chelner tânăr, brunet, a venit să ne ia comanda și amândouă am cerut câte o cafea. Ne zâmbește politicos și se retrage, ca după câteva minute să revină împreună cu cele două cafele comandate.

         Desfac pliculețul de zahăr așezat lângă ceașca de cafea și îl presar peste spuma cafelei din ceașcă, în timp ce Kaila îmi explica de cu zor planurile pentru vacanță. Învârteam lingurița în cerculețe, pierdută în gânduri.

         — Pământul către Elysa! a strigat vizibil iritată.

         Tresar când îi aud vocea și o văd cum mă privește nervoasă.

         — Da, sunt aici! m-am apărat.

         O privesc atentă iar expresia facială nu era una deloc veselă. Era entuziasmată, dar entuziasmul de care dă dovadă este acoperit de frică. Mă privea încruntată iar lucrul ăsta mă face să chicotesc.

         — Ești atentă puțin la ce spun eu?! Sunt foarte emoționată în legătură cu excursia, chiar vreau să fie totul bine și să ne întoarcem fericiți, a vorbit cu speranță în glas.

         — Ce ar putea merge rău..