Ţin să menţionez de pe acum că acest capitol este scrie de mine, nu de Fiction, amicul meu, dar este scris din punctul de vedere al unui băiat, respectiv Alex, fostul iubit a lui Michelle.
I hope you'll like it.
Capitolul şapte
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
În viaţă treci prin diverse etape, fie ele mai bune sau mai rele, pe care nu le poţi sorta şi nu poţi alege pe care să le parcurgi şi pe care să le laşi închise într-o cutiuţă de lemn bine închisă; le trăieşti pe toate. Te naşti, creşti, socializezi, iubeşti, urăşti, suferi, plângi, eşti rănit, apoi iar iubeşti şi ciclul se repetă, dar, oare, nu era vorba că în viaţă iubim o singură persoană cu adevărat ? Avem, oare, dreptul să alegem vârsta la care vine acea persoană în viaţa noastră ? Nu. Sigur că nu, la fel cum nu puteam alege nici locul şi nici împrejurarea în care o vom întâlni; nu ne dăm seama de importanţa ei decât atunci când pleacă, atunci când e rănită – de noi, desigur – atât de rănită încât nu mai vrea să se uite înapoi, căci nu mai poate. Nu mai vede nimic în trecut, perdeaua de lacrimi o împiedică. Copilăria mea a fost lipsită de sfaturile paterne, tata a plecat de lângă noi când aveam vreo doisprezece ani, dar până atunci am văzut doar lucruri negative la el: o înşela pe mama şi nu respecta absolut nicio femeie, mergea pe principiul „dacă mie îmi e bine, restul nu mai contează”, iar eu fix asta am luat de la el. Când a plecat am fost trist, supărat, devastat, am fost orice, numai fericit nu şi, atunci, am decis să mă răzbun. Pe cine şi de ce, nici acum nu prea ştiu, dar cert e că în următorii doi ani începusem să-mi petrec tot mai mult timp cu diverse fete, deşi nu eram încă prea mare. Când am făcut paisprezece ani, eram mai matur decât restul şi spun asta nu din narcisisim sau alte tâmpenii, dar, totuşi, eram un copil. Intrasem din prostie pe internet şi văzusem acolo, vorbind, o tipă – părea arogantă, interesantă, îmi captivase atenţia deşi nu ştiu câţi ani avea. M-am gândit să-i vorbesc, nu aveam nimic de pierdut şi ştiam că n-o să simt nimic, niciodată, pentru ea; nu aveam cum, sigur nu era din oraşul meu. Îmi spunea verzi şi uscate, ba chiar mă şi insultase la început ! Asta mă făcuse să vreau s-o cunosc. Am făcut schimb de numerele de telefon şi vorbeam extraordinar de mult – ajunsesem să o sun eu, mai mult decât mă suna eu. Eu nu făceam asta niciodată, cu absolut nicio fată. Timpul a trecut, evident, la început vorbeam doar nimicuri, râdeam, ne contraziceam unul pe altul şi alte prostioare infantile – aflasem că era cu aproape doi ani mai mică decât mine. Îmi arătase fotografii cu ea, eram curios de înfăţişarea ei şi, cu durere recunosc că, era îngrozitor de frumoasă, de perfectă. Nu văzusem niciodată, nicăieri, o fiinţă care să arate mai dulce, mai pură, mai inocentă decât ea; era, fără doar şi poate, fata pe care orice tip cu puţină materie cenuşie şi-o doreşte. Când am împlinit cincisprezece ani, deja cunoşteam multe fete din alte oraşe şi mă jucam teribil cu minţile lor – rău nu arătam, trebuie să recunosc, iar când le spuneam „te iubesc” sau ceva de genul, picau ca leşinate. De ce ? Nici acum nu ştiu; Brian, prietenul meu cel mai bun, spunea doar că am un farmec aparte. L-am crezut, nu aveam oricum argumente mai bune. Îmi făcusem o prietenă de aici din oraş şi ieşisem cu ea în oraş, dar mă gândeam constant la Michelle şi chestia asta mă măcina pe interior – ce-mi făcea mie tipa asta ? Aşa că, în seara aceea am sunat-o şi, ca de obicei, îmi răspunse cu vocea ei de înger, plină de bună voie şi veselie:
- Alex, ce faci ? m-a întrebat cu un entuziasm specific ei.
- Bine, acum am venit din oraş, am răspuns.
