The Dream

2.

Cien se așezase pe colțul fotoliului. Firea sa taciturnă aproape că se deșirase ca un ghem de ață pe drumul străbătut către apartamenul lui Jayce, dar acum se reînchegase. Probabil această domolire o observase și Jayce, care statea cu capul pe suprafața pianului și îi privea celulilalt degetele cum loveau cu mișcări imprecise, senzuale lemnul mesei.

Cei doi legau un contact vizual impenetrabil iar blondul nu se sfii și apăsă pe una din clape gentil, apoi înca una și încă una. Sunetele îl făcura pe Cien să-și mărească instinctiv ochii; realizase imediat că Jayce încerca să reproducă intensitatea cu care degetele sale băteau.

Zâmbetul pianistului îl intimida, dar nu pentru că era unul obraznic și fără bună-cuviință, ci pentru că putea simți cum încolțea un alt fel de sentiment.

Acela fusese doar începutul unei ploi de sunete. Blondul se întorsese în totalitate cu fața către pianul impunator care parea sa fie din aceiași ființă cu a sa. Cien rămase cuprins în spasmul fiorilor; parcă îi putea simți trupul peste al său, respirația caldă cum îi mângâie obrajii moi și buzele uscate de dor, degetele cum se mișcă neîntrerupt pe portativul coapselor sale. Nu își dădu seama, dar propriile mâini începură să își atingă organismul de care erau legate. Palma îi ajunse sub bluză, apoi se lipi de pielea fiebinte a abdomenului. Simți răcoarea și ardoarea cum se sting și se aprind una pe cealaltă abia atunci când coborî sub brâul pantalonilor și își acoperi cu mâna erecția. Asculta cântecul ademenitor al lui Jayce, dar nu îl mai privea.

—Continuă, Jayce, nu vreau să te oprești.

Iar el nu o făcu, ci îl conduse pe notele cele mai înalte. Blondul îi auzea suflurile greoaie ale lui Cien, iar imaginația îi putea dezlega misterul celor ce se întâmplau atât de aproape de el. Bănuia, dar nu era sigur că pictorul își satisfăcea în acele momente excitația.

Zâmbi cu patos la acele gânduri, deși nu îndrăzni să se oprească, să năpusteasca asupra sa și să-și împreuneze suflurile cu ale lui. Deținea un control de sine neobișnuit de puternic și știa din experiență că acesta putea fi o pidică, dar acum și aici, devenise o cruntă pedeapsă.

Blondul trecuse la altă melodie, iar Cien statea nonșalant pe fotoliu, eliberat de tensiune, cu obrajii înroșiți și respirația moale.

Din totdeauna îl fascinase modul în care Jayce cânta, dar acum simțea ceva angelic, rupt de realul palpabil pe care pășea zilnic. Cerceta cu privirea toată încaperea; era exact așa cum și-o amintea de prima oară când venise. În acea zi voise atât de tare ca pianistul să-l înconjoare cu brațele și să-i sărute buzele, dar nu a reușit a-și duce la bun sfârșit imaginația. Nici atunci, nici în celelate luni care urmaseră.

Atunci se gândi la ceilalți. Dacă cineva ar mai putea auzi? Dacă altcineva s-ar mai uita la pianist cu aceiași dorință în privire?

Nu. Nu se putea întâmpla asta și nu avea de gând să lase așa ceva permisibil. Jayce era ca dintr-o altă existență, era ceva la care numai el voia a visa, a atinge cu sentiment, dar nu tare, ci gentil, încât să nu-i păteze cu mizeria realului ființa. Trebuia să-i aparțină numai lui, iar asta era imposibil și îl scotea din minți.

Se uită în dreapta sa și văzu foarfeca ce zăcea pe masă, desfăcută pe jumătate. Ca hipnotizat, o apucă în mână și o strânse până când pielea i se albise în zonele pe care metalul i le atingea. Se ridică și din trei pași ajunse în spatele pianistului.

Concentrarea lui Jayce pe sunet îl fascina. Degetele îi tremurau și privirea îi ardea; îl cuprinse teama, dar știa ca asta are de făcut.

Apucă bine de mânerul ustensilei și o repezi cu vârful scuțit în carnea moale. Pentru un moment clapele s-au oprit, iar privirea lui Jayce îl cauta în întuneric.

—Cântă-mi, Jayce! Vreau să te aud!

Blondul îl apucase de încheietură pe Cien, dar, auzindu-i glasul cristalin rugând, a îndepartat strânsoarea și a apăsat cu degetele clapele. Ritmul melodiei se schimbă, deveni dramatic, un plâns al durerii, un ecou de strigăt.

Loviturile se repetară, mai puternice, înfipte în spatele persoanei ce cânta. Și continua să cânte; să cânte și să plângă.

—Cien, mă omori...

Melodia se domoli din ce înce mai mult, până se stinse în totalitate, iar capul lui Jayce căzu pe șirul de clape, care izbucniră în sunete dezordonate și grave.

Cien rămase ațintit către ochii morți ce încă priveau umezi și îndurerați.

***

Respirația îi era întretăiată. Țipase atât de tare încât îl făcuse pe cel de lângă să își desprindă brațele de corpul său.

—Cien, te rog! Liniștește-te...

Vocea lui și mângâierea pe creștetul capului îl calmase, dar nu îndeajuns încât să-i oprească lacrimile.

—Dumnezeule... Nici nu îți imaginezi....

—Ce?

—Visul ăsta... Îngrozitor.

Cel ce încerca să-i îndulcească starea rămase cu privirea îl ochii lui Cien, apoi se apropie de obrajii săi și îi sărută lacrimile.

—Iubitule, te rog. Nu mai plânge.

—Părea atât de real. Deși noi nu eram împreună.

Jayce rămase fără replică în fața tristeții iubitului său. Își înconjură brațele în jurul trupului său, așa cum făcea în fiecarea noapte din cele două săptămâni de când aleseseră să-și demonstreze iubirea unul față de celălalt.

—Vreau să te calmezi, nu te poți prezenta cu ochii umflați la proces.

—Așa e. 

Cien privea în gol. Aproape că uitase de procesul de astăzi, dar rupse firul tăcerii așternute:

—Sper să fie bine. Nu vreau să mă interneze la psihiatrie sau mai rău, să considere că nu a fost legitimă apărare.

—Cien, o merita. Nici măcar nu-l puteai numi tată. Ai făcut ce trebuia să-ți salvezi viața. Cu siguranță el ar fi continuat și nu ar fi ezitat să termine cu tine dacă i se ivise ocazia.

Brunetul îl aprobă tăcut.

—Dar, Jayce... Visul acela. Părea atât de real...

—Dar nu a fost, nu?

Urmă o pauză lungă între cei doi.

La ora paisprezece treizeci din acea după amiază procesul se termină. 

Pledoaria de legitimă apărare fusese luată în calcul de judecată, dar modalitatea brutală de a-și omorî nevoit tatăl pusese semne de întrebare. Cien primise trei săptămâni de internare la o clinică de psihiatrie.

Sfarșit