Orașul de cenușă (#1)

XVI - Plecarea

Capitolul 16
Plecarea

         Alarma sună enervantă pe noptieră și murmur cuvinte indescifrabile. Mă ridic buimacă în șezut și pipăi noptiera până ce dau de telefon. Închid alarma până ce zumzăitul nu îmi strica dimineața și mă tolănesc înapoi între perne. Încerc să îmi deschid ochii, însă vedeam blurat lumina care străpunge draperiile geamului.

         O mâna caldă îmi atinge umărul stâng și sar ca arsă în șezut. Clipeam des ca să-mi refac vederea, iar aceasta începe să contureze o siluetă feminină, îmbrăcată într-o pijama roz, cu părul șaten prins într-un coc dezordonat. Alarma telefonului începe să sune din nou și Karina prinde telefonul în mâini înainte ca eu să ajung la noptieră. Închide alarma din nou, se așează lângă pat și zâmbește drăcește.

         — Hai prințeso, că trebuie să mergi la avion! a spus aceasta zâmbăreață.

         — Tu nu ai școală? am întrebat-o și mi-am adâncit capul între perne. Mai am cinci ore până să trebuiască să ajung la aeroport.

         —Și ce? Trebuie să te pregătim, trebuie să ne asigurăm că ai hainele bune, curate, că doar mergi acolo să găsești băieți frumoși! Aici nu sunt! a oftat și m-a tras de braț.

         Dar Dylan e...

         Mă îndrept spre garderobă, iar la îndemnul Karinei îmbrac o pereche de blugi de culoarea neagră și un tricou alb. În picioare, mi-a sugerat o pereche de teniși albi. Intru în duș, lăsând-o pe Karina să vorbească singură despre băieți, di dau drumul apei fierbinți să mă dezmorțească din somn.

         De îndată ce am ieșit din duș m-am îmbrăcat cu hainele alese și m-am așezat la masa de machiaj. Nu simțeam nevoia de un machiaj strident, pentru că oricum zborul cu avionul va fi lung, dar tot optez pentru puțin rimel și tuș negru. Îmi pun ultimele lucruri în geantă și închid geamantanul vișiniu, apoi cobor scările pentru a lua micul dejun. Karina a plecat între timp ca să ceară două cafele, cu promisiunea că mă așteaptă și pe mine la masă.

         Casa e pustie, ceea ce mi se pare puțin dubios. Încă nu au început orele, mai sunt treizeci și cinci de minute până începe prima oră, însă nici Lucya sau Erick, nici Dylan nu sunt la masă. Mama probabil doarme, ceea ce mă face să gândesc că și părinții lor dorm la ora asta. Mă îndrept către bucătărie, unde doamna Vivi mă întâmpină cu un zâmbet cald și așează două cafele pe masă. Se duce înapoi în bucătărie  și se întoarce cu o farfurie plină cu clătite glazurate cu ciocolată.

         — Dacă mai ai nevoie de ceva să mă chemi, a rostit suav, apoi a plecat.

         Încep să mănânc clătitele cu poftă și să privesc în jurul mesei unde mâncam de fiecare dată. Probabil, datorită faptului că de fiecare dată când mâncam erau toți la masă și vorbeam între noi, nu am reușit să observ decorul de pe pereți. Pereții aveau un tapet de culoare olive, cu tablouri de familie, înrămate în rame vechi, din lemn lucios. E clar că angajații care lucrează aici nu sunt plătiți degeaba, pentru că mereu e curat lună. Vila e mereu într-o stare abordabilă, orice musafir nu se poate plânge spunând că interiorul este deplorabil. Fiecare încăpere are o textură aparte, iar nici măcar o cameră nu e  identică cu alta. Dormitoarele și băile sunt personalizate după bunul plac al posesorului, iar sufrageria și bucătăria sunt în stil vechi, dar totuși elegant.

         Aud pași apăsați care coboară scările și sper că a venit Karina, dar când acesta coboară la baza scărilor, rămân uimită. Dylan stă rezemat de balustradă, cu  ghiozdanul lui în mână. E ceva schimbat la el, iar acest lucru se poate observa prin îmbrăcămintea sa. Astăzi și-a uitat hainele negre în șifonier, a înlocuit jeanșii negri cu o pereche de blugi skinny și un tricou alb, cu o inscripție ciudată pe piept. Mă uit urât la el și încerc să-mi dau seama de ce s-a îmbrăcat diferit. Dacă nu l-aș cunoaște, aș spune că e altcineva, căci Dylan pe care îl cunosc, poartă doar negru. Se apropie de mine cu un zâmbet larg, se așează pe scaunul din stânga și mă privește. apoi se așează pe scaunul din stânga mea.