Clișeul Tocilarei

"Bluza pe gat nu mai e la moda?!"

     

       Numele meu este Velma. Si daca nu ati ras inca pentru faptul ca numele meu este pus dupa personajul din desenul animat Scooby-Doo, puteti s-o faceti acum.Sa zicem doar ca parintii mei s-au cunoscut in timp ce urmareau filmul desenului la cinema. E amuzant pentru ca toata lumea rade cand numele meu este rostit, altfel nu mi-as putea explica.

Trecand peste tragica poveste a numelui meu, ajungem la povestea vietii mele. Sunt o adolescenta de saptesprezece ani si locuiesc in Boston.Bluzele pe gat sunt singurele din garderoba mea, iar ochelarii sunt cei care imi salveaza viata ori de cate ori trec strada sau cand, pur si simplu, merg.

— Vrei sa iti mananci broccoli-ul azi? Mama aka cumparatoarea de bluze pe gat, aproape ca imi indesa mancarea in gura. Tatal meu citea linistit ziarul si clatina din cap cand ne vazu comportamentul.
— Nu e ca si cum voiam sa il las in farfurie. Ma stramb si, ca de obicei, mama aproape ca ma ucide din priviri. Imi mananc cu greu leguma verde din farfurie si ma ridic. Mai aveam aproape treizeci de minute pana cand trebuia sa merg la deschiderea noului an de teroare-sau liceul-iar eu, ma imbracasem cu bluza cea norocoasa. De un verde kaki, se potrivea de minune cu blugii suflecati si baschetii mei folositi din clasa a noua. Au trecut doi ani si, desi trebuie sa ii lipesc de fiecare data, nu as putea sa-i arunc vreodata.Matusa Jackie mi i-a oferit inainte ca ea sa moara. Doamne, ce o mai iubeam pe femeia aceea!
Mi-am potrivit ochelarii pe ochi si am apucat in graba peria de pe masa. Foarte rar stateam atat in fata oglinzii din camera mea, dar azi incepea liceul. Era o zi speciala. Si nu sunt ironica, deloc.
Oftez cand peria mi se blocase in par. De obicei o chemam pe mama la astfel de probleme, dar ma enervase astazi deja si nu mai voiam sa tipe la mine ca nu m-am pieptanat de zile bune.
Mai aveam zece minute la dispozitie cand parul mi se descurcase in sfarsit de perie si mi l-am prins in coada. Mi-am despartit buzele vrand sa imi verific aparatul. Mi se strecurasera, iar, bucati de broccoli printre el. Am dat cu limba de repetate ori si intr-un sfarsit, aparatul dentar era acum curat. Trebuia sa mi-l scot acum doua saptamani, dar mi-a fost prea greu sa ies din casa si sa merg nu stiu cati kilometri cu autobuzul pana la dentist.
Mi-am luat rucsacul in spate si am iesit val-vartej din casa, caci trebuia sa prind autobuzul scolii. Ajunsesem fix la timp, caci autobuzul se pregatea sa plece. M-am asezat in fata, unde erau locuri libere. Zgomotul produs de libidinosii astia ma facea sa ma intorc inapoi in casa si sa nu mai ies pana se termina liceul.
Am incercat doar sa-i ignor pana la liceu, chiar daca ma zgariau pe creier rasetele lor.

Ajunsa in curtea scolii, un fior ma cuprinse. Nu de entuziasm, caci uram liceul asta, ci de bucurie ca peste doi ani puteam in sfarsit sa plec la facultate si sa las toate momentele jalnice in urma.
Narile mele au detectat un miros prea bine cunoscut si cand m-am intors, am dat nas in nas cu Adelaide Quin.Trasaturi de zeita, corp suplu si haine de la cele mai cunoscute branduri erau printre putinele lucruri pe care lumea le aprecia la ea. Pe langa asta, era ceva de capul ei. Reusea sa distruga pe oricine ii iesea in cale, avea centura neagra la karate si era profesionista in materie de informatica. Puteam spune ca suntem aproape pe aceeasi unda. Erau, totusi, unele lucruri in plus la ea care la mine se aflau in minus.
— E vreo problema cu tine, tocilaro?
A inceput. Prin apelativul recent dat, stiam ca zilele mele de chin incepusera si ca trebuia din nou sa ma confrunt cu ele.
— Nu. Am raspuns sec. Aceasta pufni si ma privi cu dezgust.
— Auzi? Citesti mai mult decat oricine. N-ai vazut nicaieri ca bluzele pe gat tricotate de mamaia nu mai sunt la moda? Imi spuse rautacios, incepand sa traga in batjocura de materialul bluzei.
Nu auzisem bine. Ea chiar mi-a spus ca bluza pe gat nu mai e la moda?!
Cred ca e dusa cu pluta.
Am trecut ca prin transa pe langa ea, reflectand asupra lucrului spus de ea. Daca avea dreptate prin faptul ca bluzele pe gat nu mai sunt la moda, ar fi trebuit sa-mi pese? Pf, nici gand!
N-o sa renunt la ceea ce imi place doar pentru ca una mi-a spus asta.

Merg pe holul scolii, analizand imprejurul. Nu era nimic schimbat, nici macar fetele oamenilor. Toti aveau aceleasi expresii ciudate cand treceam prin fata lor si acelasi ras imi deranjau urechile. Mi-am strans cartile la piept continuand sa trec printre ei. Era o aglomeratie nemaipomenita pe holul principal, iar eu incercam sa trec cat mai neobservata printre toti elevii care se pare ca nu aveau absolut nicio treaba.
Priveam in toate partile incercand din rasputeri sa nu ma panichez. Insa, chiar in momentul cel mai neasteptat, cineva m-a lovit cu putere, trantindu-ma la pamant. Cazusem pe burta, dar ce era cu adevarat rau...ochelarii sarisera de pe ochi odata cu impactul si pot sa jur ca i-am auzit spargandu-se.
Vedeam in ceata, foarte in ceata. Am putut totusi sa percep siluetele tuturor. Toata atentia era pe mine! Rasetele au devenit si mai zgomotoase, insa nimeni nu parea sa ma ajute. Am inceput sa plang. Eram nervoasa si zgomotele lor ma slabeau.
Tremurand, am bajbait cu mainile pe podea, printre picioarele tuturor, in cautarea ochelarilor.
Gaseam mici parti din ei, iar plansul se intensifica. Ma simteam ca un copilas caruia i se stricase jucaria preferata.

Am simtit un val de aer rece pe fata mea, in contrast cu lacrimile fierbinti. Mi-au fost pusi o pereche de ochelari pe nas, iar atunci toata lumea s-a oprit din ras.
— Mi s-a intamplat in trecut. Un tip statea pe vine in fata mea, zambindu-mi. Avea o gropita adorabila pe un obraz, iar ochii sai caprui ma studiau cu atentie.
Eram socata si parca impietrisem.Dupa cateva secunde, parca ceva ma trezise, caci imi puteam simti corpul. M-am ridicat grabita, luandu-mi cartile care, de asemenea, cazusera.
— Multumesc, am murmurat tipului inainte sa alerg spre locul care imi linistea gandurile mereu.

—Doamne, de ce trebuie sa fie atat de nasol la liceu? Imi incepusem monologul. M-am intins pe banca cea mare de pe acoperisul cladirii si priveam absenta norii.
"Pentru ca esti tocilara!" nu imi venea sa cred ca norii tocmai se transformasera in raspunsul intrebarii mele. Mi-am lovit palma de frunte, cred ca aveam halucinatii.
Probabil doar o reactie a creierului, gandesc apoi. Pentru ca, e adevarat ceea ce "norii" mi-au spus; eu sunt o tocilara. Nu un geniu, dar o tocilara. Nici nu stiam de ce Dumnezeu invatam atat de mult!
Poate pur si simplu nu aveam altceva mai bun de facut. Frati sau surori nu aveam, iar prietenii nu existau.Singurele mele ocupatii erau cititul, maratoanele de seriale japoneze si, desigur, scoala.

— Nu ar trebui sa fii la ora? O umbra de asternuse fix deasupra mea, facandu-ma sa imi deschid ochii.
Era el.Tipul acela care imi daduse alti ochelari imi zambea, iar eu habar nu aveam ce trebuia sa fac. Probabil aratam ca o ratata depresiva in acel moment.
I-am urmarit actiunile, doar. S-a asezat pe banca, putin mai incolo. Si-a desfacut o doza de energizant, incepand sa bea. Marul lui Adam i se misca de sus in jos si invers de fiecare data cand inghitea.
Dupa ce a terminat de baut, a strivit doza cu talpa bocancilor sai negri, apoi si-a intors privirea catre mine.
Mi-am incretit colturile buzelor, in incercarea de a zambi. Nu prea eram eu adepta zambetelor in public, dar acum ma simteam atat de libera sa o fac.
E ciudat. Nu stiu cine e, cum il cheama, de unde a aparut si mai ales, de ce vorbeste cu mine si de ce m-a ajutat.
— Sunt Jaydin.M-am transferat anul acesta aici. Rosti, intinzand mana spre mine. I-am strans-o usor, dar curentul produs datorita atingerii reciproce ne-a facut sa tresarim. Mi-am retras mana brusc si la fel a facut si el. La fel de ciudat, dar nu am nicio explicatie.
— Velma. Am spus, iar spre surprinderea mea, n-a ras. Ci doar m-a privit, asa cum o face de cand mi-a oferit acei ochelari pe hol.
— Oh, trebuie sa-ti inapoiez ochelarii.Spun de parca imi amintisem, dand perechea de ochelari jos. Am fost oprita deodata de catre mana sa, care imi prinsese strans incheietura.
M-am uitat cu semn de intrebare la el.
— Pastreaza-i, e un cadou. Mi-a spus, dandu-mi drumul. S-a intors cu spatele la mine incepand sa faca pasi spre usa care dadea in scoala.

Priveam confuza, iar el s-a intors brusc. Imi facuse cu ochiul si zambi. Gropita ii iesea in evidenta si nu puteam sa fac altceva decat sa ma rusinez. Avea un efect destul de mare asupra mea si abia ce il cunoscusem.

In pofida faptului ca anul acesta voi fi batjocorita iar de catre Adelaide, am stiut ca acel tip va fi calea mea catre iesire.

—Hey, Jaydin! Asteapta-ma!