Labirintul usilor sau Usile labirintului

Culoar

Sunt in mijlocul unei incaperi, e gri si anosta, cu pereti drepti si fazi ce se intind pana la tavanul nu foarte inalt, de un alb spalacit. Lumina cade in valuri incerte, ca o boare de stropi pulverizati ce abia umezeste podeaua, izvoraste din toata suprafata tavanului. Dar se scurge cu intensitate din ce in ce mai scazuta pe peretii ce acum capata o paloare suplimetara, parca transpira, in picuri lacrimati, ce curg lent, prea lent, lasand dare lucioase in urma lor.

Ce incapere este asta, a cui este, ce caut eu aici, ce trebuie sa fac mai departe? nu stiu, dar simt ca nu asta ma apasa, aceste intrebari pur si simplu nu sunt atat de importante. Aerul sumbru al incaperii e cel ce ma absoarbe dar ciudat, fara a ma jena...ca si cum stiam si asteptam aceasta stare de fapt, ca si cum o imbratisez si o accept.

 Picurii curg monoton pe lungimea peretilor, nascandu-se fara efort pe suprafata de culoare incerta. Se preling, parca timid, incercand sa evite inevitabila pierdere a individualitatii la coltul cu podeaua. Acolo...din loc in loc, mici adunaturi de lacrimi de pereti se aduna in gramajoare lucitoare, tremurandu-si pelicula in bataia unui vant pe care pielea mea refuza sa-l simta.

Nu am facut nici un pas dar simt si stiu incaperea ca si cum mi-as fi trait viata de pana acum in ea, lumina ce palpaie din tavan are o lucire din ce in ce mai stranie si incordarea pare sa creasca si in mine si in pereti... iar sunete de materie tensionata gata sa cedeze umplu vazduhul.

Din loc in loc pe urma darelor de apa peretele se surpa, tesand retele intregi de vinisoare sapate in piatra, doar ca la un pas distanta suprafata sa fie la fel de lina ca mai-nainte. Apa stransa jos urca inapoi pe canelurile fragede, le umplu pana ies din matcile lor, pana cand pateaza peretele pe de-antregul. Si acum, din loc in loc, din pas in pas, pete mari ce-ar putea sa ma cuprinda cu totul sunt peste tot.

Iar apa lucind, sapa nedeslusit in suprafata cenusie si apoi se coboara brusc intr-o imprastiere ce ma face sa inchid ochii aparandu-mi fata cu mana ridicata.

Dar stropii nu ma ating, sunetul umple si reverbereaza in camera si atat. Incet si temator imi cobor scutul si deschid ochii.

Sunt tot aici, in aceeasi incapere sumbra si gri, cu acelasi tavan luminos ce isi lasa in cascada stralucirea ce saraceste si mai tare cenusiul peretilor. Doar ca acum...acum imi dau seama ca nu ma mai strajuiesc peretii cei simplii. In fiecare sapatura a aparut cate o usa, si camera cumva si-a schimbat dimensiunile. Nu-i mai pot vedea capatul decat in departare, ca o intuitie neexplicata. Acum, am ispita la fiecare alt pas...o alta usa.

Inchid ochii si ma invart. Repede si repede si repede...si apoi cu ei stransi si simtind aerul inca dandu-mi tarcoale in cercuri ma indrept, pipaind inainte-mi, spre prima usa.

O deschid...si intru. Apoi deschid si ochii.