Capcana periculoasa

Capitolul 20 - Al meu!

Voiam să închid ochii, să mă pierd macar cateva minute în somn și să uit tot, dar nu pot. Îi simt privirea lui Derek arzându-mi la propriu pielea, urcând tot mai sus, trezindu-mi un tremurat scurt care-mi învălui brusc tot corpul și-mi inundă toate gândurile.

- Nu! Șoptesc ușor, vrând să alung imaginea corpului lui Derek căzut jos și învălui de sânge.

Fără să mai am vreun control asupra reacțiilor mele, fața îmi este inundata de lacrimi, iar ochii deja încep să mă usture la impactul cu lumina abia palpapila din interiorul încăperii. Mi-am sters lacrimile cu mâneca și mi-am tras genunchii la piept, încercând să mă afund in ei si să scap de durere.

- Iubito, esti în siguranță! Aud vocea șovăitoare a brunetului, urmată de câțiva pași ce mă anunțau că se îndreaptă spre mine. Urechilor mele înfundate numai de zgomotul produs de arma mea care l-a pus la pământ pe Derek le-a luat câteva secunde să audă vorbele brunetului care erau menite să mă relaxeze instantaneu. Știam că sunt în siguranță, dar pur si simplu nu mă puteam controla.

Îmi ridic capul ușor dintre genunchi, și-l caut cu privirea în jurul meu, câteva fire rebele de păr se relaxeaza pe fața mea împiedicându-mă să-i văd in totalitate corpul brunetului meu, al meu.

Observându-mi reacțiile se apleaca în fața mea și îmi indeparteaza blând firele de păr de pe fața trâgându-ma apoi cu totul în brațele sale. Rămân rigidă pentru câteva momente, parcă speriată ca acest vis în care mă aflu putea să dispară în orice secundă. Mi-am adunat gândurile și am încercat să par cât mai relaxata în brațele sale, dar nu am reușit.

- Elll, el e mort? Îmi aud vocea tremurând, iar ochii de zombie mi s-au mutat instantaneu asupra ochilor săi parcă căutând adevărul în ei, sau macar orice, orice ar reuși să mă readucă la viața.

- Nu, dar ar prefera să fie! Rostește simplu, și mă trage brusc, mai aproape de corpul său nelăsându-ma să mă mai mișc deloc.

Cuvintele lui dure m-au facut să înghit ușor în sec, dar totodată mi-au dat un impuls, mi-au dat o speranță, o speranță de care mă agaț cu toată puterea. E viu, nu l-am omorât..

- Mark! Îl atenționez brusc, ațintindu-i brusc privirea și încercând să-l fac să-și dea seama cât de tare m-au deranjat cuvintele sale. Nu spune asta..

- Ce? Tu te auzi ce spui? El, te-a răpit! Și sub nicio formă nu pot să accept asta!

Duritatea cuvintelor lui mă fac să oftez ușor și să încerc să-i indepartez bratele din jurul meu, în niciun caz el nu se poarte comporta așa cu mine.

- Nu mi-a facut nimic! A fost doar o victima colaterala, inceteaza să te mai comporți așa! Ridic tonul la el deja frustrată de reacțiile sale, însă acesta cu schițeaza niciun gest. Mă privește aproape disperat pe sub genele lungi, surprins de ce am spus, brusc dându-mi drumul, eliberându-mă și ridicându-se brusc în picioare.

- La dracu! A fost implicat în asta mai mult decât crezi, și să nu încerci măcar să-i iei apărarea! Mârâie brusc printre dinții încleștați încercând de fapt, să mă convingă de asta.

Privirea mi mută instinctiv asupra frunții sale unde o venă mai avea un pic și-i plesnea de furie. Dumnezeule, îmi zic în gând si clipesc brusc încercând să-mi găsesc concentrarea.

Mi-am găsit puterea din cuvintele sale si m-am ridicat brusc în picioare strângându-mi palmele în pumni și încercând să par cât mai inexpresivă, dacă se poate neinteresată, pentru că el dracului mă scoate din sărite, iar eu nu pot să-i permit asta.