Modificati Genetic

Neprevazut

Nu am înțeles niciodată ce înseamnă să fii normal. Am privit dincolo de cuvinte și am preferat să fiu exact așa cum sunt, chiar dacă asta a dus la a avea doar câțiva prieteni de-a lungul anilor. Prefer să spun că nu judec, și nici nu îmi pasă de vorbit pe la spate, pentru că nu mă caracterizează în nici un fel.
Da știu, ipocrită, nu. Nu chiar. Cândva eram o persoană foarte sensibilă, și plângeam la fiecare cuvânt cu otravă pe care îl aruncau spre mine. Nu am ales să mă nasc așa, în schimb am ales ca în viitor să nu mă mai las doborâtă de cuvintele unor oameni care nici măcar nu au stat să se gândească o singură dată, dacă ceea ce fac, merită sau nu.
Nu am mai permis tuturor să pășească în sufletul meu, să îl murdărească cu noroi, să dea tencuiala de pe pereți, să producă doar haos și durere. Cum zicea și Iona ,, ar fi bine sa punem un grătar la întrarea sufletului nostru, ca să nu intre oricine cu bocancii". Astfel că am ales să fiu o țintă, blindată cu ambiție pentru țelul pe care îl am.

Orașul din care fac parte, e unul frumos. Puțin cam aglomerat, dar prefer natura, nu oamenii. Aleg să văd esența, chiar dacă uneori mă pierd cu firea prin gânduri. Bunica mereu îmi spunea să nu poposesc prea mult pe detalii, altfel voi pierde imaginea de ansamblu. Pueril, detaliile sunt importante, doar că dacă te strădui prea tare, or să înceapă să te doară ochii.

Azi, mă bucur, e una din zilele mele preferate. Probabil sunt nebună, dar lunea e una din zilele care mi se potrivesc. Cu toate acestea, azi am multe antrenamente și ore până târziu. I-am povestit mamei despre ce aș vrea să fac mai departe, dar încă nu s-a convins. Înotul e un sport greu, dar eficient zic eu. Sănătatea prosperă, mușchii de asemenea, dar ma refer aici la pasiune. Cine nu a întâlnit elevi, copii, adulți, care se tem să se înece, dacă vor întra într-o apă mai adâncă. Te îneci clar, dacă ești tâmpit și nu știi nici ce adâncime are apa, vrei să salvezi pe cineva, dar tu habar nu ai cum să stai la suprafață.

Asta cu frica e un blocaj mintal. Poți să înoți dacă vrei și îți dai silința. Eu fusesem într-o tabără de vară și pe atunci nu făceam înot. Și mie îmi era frică, dar când am văzut atâția tineri de vârsta mea cum sar în piscină, voiam și eu. Așa că am intrat, încet încet am învățat să mă mențin la suprafață, să mă scufund să dau și din mâini și din picioare. Dilema mea e, dacă vrei ceva, mergi și faci tot ce poți pentru a-l obține.

A doua mea pasiune este și va fi viteza. Tocmai de aceea am preferat mereu o motocicletă în defavoarea unei mașini. Pe lângă faptul că te implici trup și suflet, dar ești și una cu șoseaua, timpul, viteza. Mama încă nu s-a obișnuit cu asta, dar până la urmă e alegerea mea.

Mai am un frate, da, iubirea frățească, când tu îi aduci un energizant, și el îl mulțumește cu o șosetă mirositoare sub pernă. Da, este o iubire, exact ca și între frați. Să nu uităm când tu faci baie și el așteaptă câteva ore să își facă o siesta pe wc. Dulce răzbunare.

Probabil vă întrebați, unde e tata. Azi nu e. A fost, a avut ceva extrem de important de rezolvat, apoi nu s-a mai întors. Dezavantajul când ești medic e că nu poți fi niciodată alături de propria familie atât cât îți dorești, pentru că și alte suflete au nevoie de ajutorul tău. Și pentru asta trebuie sacrificiu. Nu știu sincer ce s-a întâmplat. Toată lumea mi-a spus doar că nu a supraviețuit. O țeavă de gaz s-a spart, iar o scânteie a produs un întreg incendiu. Nimeni nu a supraviețuit. Nu știu dacă încă trăiește. Dar e nedrept, dacă trăia, ar fi trebuit să se întoarcă la noi.

Închei ziua cu o plimbare prin parcul din fața blocului. Mă ajută să meditez, să mă concentrez pentru fiecare zi. Probabil de aici îmi iau energia. Nu a fost deloc ușor să cresc fără el, mi-a lipsit. Mi-a lipsit să-mi spună o poveste seara înainte de culcare, timp în care el salva vieți. Mi-a fost dor să îl văd la micul dejun înainte de a pleca la școală. Mi-a fost greu să am încredere în oameni.

Mama spune că a murit, Eliot, fratele meu nu dă importanță decât fotbalului. Iar eu, nu știu ce să cred. Nu sunt convinsă că nu mai e. Refuz asta.
Mi-aduc aminte de ziua mea de la cinci ani. Ultima zi de altfel. Cu greu a reușit să îsi ia liber. Am mers în cea mai frumoasă librărie, plină ochi cu cărți. Rafturi enorme, pe tot felul de secțiuni, presupun că era cam cât un bloc întreg. Nu știam ce vreau, știa ca încă de pe atunci mi-am arătat iubirea și pentru cărți. Ne-am plimbat prin toată librăria, ochii mei sclipind de uimire de fiecare dată când mai găseam un raft atât de înalt și plin de cărți cu coperte din ce în ce mai interesante. Tata s-a oferit să îmi cumpere câteva cărți, dar nu mă puteam hotărâ. Erau o mulțime, din care să aleg. Cu greu, am zărit mai multe cărți cu o copertă neagră cu roșu undeva deasupra capului tatălui meu. L-am rugat să coboare una. O floare albă sângerândă se înfățișa înaintea ochilor mei. O copertă cartonată și fină. Fără să stau pe gânduri am ales-o. Tata mi-a spus că mai sunt încă câteva, iar ea face parte dintr-o serie fantasy cu vârcolaci și vampiri. Pentru un copil așa mic, a fost puțin greu să o parcurg, dar mi-a plăcut. Această serie și-a luat un loc important în biblioteca mea. De fiecare dată când o privesc, îmi aduc aminte cât de fericiți eram, cum eram o familie. Și continui să lupt.

Pășesc în casa scărilor, scot facturile și urc la etaj. Bag cheile în ușă și intru.