Încercările iubirii

Capitolul 1

— Cum te simți astăzi?

Zâmbesc și-mi ridic privirea spre bărbatul din fața mea, încercând să par calmă, chiar dacă în interiorul meu se dă o luptă cu diavolul care stă ascuns în adâncul sufletului.

Stă relaxat în fotoliul său învelit în piele cu ochelarii pe vârful nasului, cu picioarele încrucișate și cu veșnicul carnețel pe care îl păstrează cu sfințenie.

— Dezamăgită, spun într-un final.

Trag aer în piept și continui să mă uit la terapeutul din fața mea, care nu pare deloc surprins de răspunsul meu. La naiba, nici măcar eu nu sunt surprinsă de răspunsul meu.

— Poate că are o urgență.

Continui să zâmbesc și-mi privesc verigheta și inelul de logodnă de care sunt atât de mândră. Am încetat să îi mai găsesc scuze soțului meu, chiar dacă doctorul de nebuni încă încearcă să îi motiveze absența.

— E a patra oară când nu vine, spun rotindu-mi verigheta simplă. Nu e de gardă astăzi, pur și simplu nu îi pasă, șoptesc ridicându-mi privirea spre bărbat.

— Și te doare.

Râd amarnic și-mi închid ochii pentru a evita lacrimile. Nu mai pot să plâng. Nu mai vreau să plâng. Cel puțin, nu pentru o terapie stupidă pe care nu mi-am dorit-o niciodată.

— Spune-mi cum te simți în momentul acesta, îmi cere notându-și propriile cuvinte pe hârtia albă.

— Rănită, abandonată, singură, trădată.

Bărbatul nu comentează nimic, dar îi văd pixul mișcându-se încontinuu.

— Tu cum te-ai simți dacă soția ta nu ar încerca să vă salvați căsnicia?

Îmi ridic ochii și sper să văd o reacție de surprindere. Dar cred că întrebarea asta îi este adresată destul de des și nu mai e uimit de ea.

— Încă nu am o soție cu care să încerc așa ceva, zice cu un zâmbet stupid pe chip.

Privirea mea se îndreaptă spre mâinile lui, dar nu văd nicio verighetă. Nici nu am observat până acum că nu poartă una. Presupun că sunt atât de prinsă în drama mea, încât nici nu îmi dau seama de ceea ce se întâmplă în jurul meu.

— Nu cred că mai are vreun rost să continuăm cu această terapie, doctore Carr.

Nu se mișcă în fotoliu. Stă ca o statuie nenorocită și mă privește de parcă aș fi un câine de pe stradă, care e gata să îl muște. Își lovește pixul de caietul din mâinile lui și sunetul mă face să urlu.

— De ce?

Îmi întorc capul și mă uit pe fereastră, încercând să forțez propriile cuvinte pe gură. Încerc să mă las răpită de priveliște, iar Central Park pare ca o machetă de aici și probabil chiria locului e destul de scumpă.

— Pentru că nu mai are rost, murmur cu un oftat. Absența lui îmi spune destul de clar cât de mult însemn pentru el. Poate are altă femeie, poate nu mai vrea să fie cu mine, poate nu mai e fericit, șoptesc ridicând din umeri. Oricare ar fi problema, eu m-am săturat.

Îmi trec limba peste buza de jos și dezaprob din cap, urându-mi vocea care tremură.

— Suntem căsătoriți de cinci ani și în ultimele luni totul începe să se ducă de râpă. Lucrăm în același spital și pacienții mă tratează mult mai bine decât o face el. E ca și cum ar urî faptul că mă vede acolo în fiecare zi.

— Ai încercat să vorbești despre asta cu el?

Încep să râd și continui să privesc fereastra.