"Viața nu-i oferă lumina pe care el a reusit să o captureze in moarte, Şi să i-o dăruiască in prima seara, alaturi de un buchet de trandafiri uscați.."
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Stafia lui ii mangaia chipul cald,angelic răsfățat de raze de soare, palpabil dar neacordabil gamei relative realitații sale eterice. Ii grava pe sân inscriptii sangeroase cu ghearele-i scaldate în defuncta iarnă şi îi digera gandurile tandre, condamnând-o într-o hipnoză inhibitoare, consacrată eternului sau de neperceput. Se lăsa distrus de infinita mitologie dureroasa din sufletul sau mort, parasit, jertfit inexistentei, o data cu scurgerea vesniciei roşii, fierbinți din corpul ei alb-cenusiu. Dar ce-i parea atat de straniu era faptul ca ea..nu se mai trezea. Si nu el era acela care o tinea captiva în inexistenă inerțială. Îl acapara... absența ei chinuitoare.
O analiza, intrigat si însetat de substanța ei vie, lumină divină pe care nu va putea vreodata sa o posede, admirându-i cu meticulozitate trupul aparent inert, din care se înalțau spre absolut sclipiri abstracte de stele. Ea însăşi era un pastel profan, concepție desăvârşită a unui geniu omniscient, reuşind parca să contemple, prin simpla-i existența metaforică, complexitatea filozofiei lui, geneza supra-naturala, taine ce ascunse i-au fost demonului pana să o descopere.
Împotrivindu-se conditiei sale dramatice, debordante de discipol decazut şi sfidând legile universale ale cromaticii spirituale, stafia se arunca pasiva asupra copilei profund adormite. Proiecție cuminte de lumină, ea zăcea întinsă pe patul de flori colorate de gheață, îmbrăcata într-o mantie argintie, ce-i ascundea frumusețea inocentă. Razele rozalii, vesele, ale sufletului ei transcendent realitatii temeiurilor curente, îi ardeau demonului voalul fumigiu, murdar, provocându-i răni şi disperare... I-ar fi daruit nemurirea lui. Timpul i se scurse.
