Cap. 1 -
- Şi cum ziceai că funcţionează pulverizantul ăla cu apă sfinţită?
Lana se uită încă o dată plină de curiozitate.
- E un fel de "spray anti-vampiri". Este arma perfectă pentru o luptă cu vampiri.
- OK, Sam, dar tot nu cred că va fi necesar. Pe bune, o luptă cu vampiri?! Ce imaginaţie trebuie să ai! (râse Lana).
- Crede-mă, vampirii există. Şi voi demonstra asta.
Lana aprobă, chiar dacă în mintea ei ştia că aşa ceva este imposibil.
- Şi punând cazul că ar exista vampiri, de ce n-ai cumpăra usturoi? Sau de ce n-ai folosi argintărie? D'oh!!! (spuse Lana, sarcastic)
Samantha îi aruncă o privire supărată. Era clar că nu-i convenea să fie luată peste picior.
- Bine, bine, doar glumeam.... of, e ora 5. Tre' să ajung acasă. Ne auzim. Pa!
Lana îşi luă lucrurile şi plecă. Mergând pe stradă, văzu că autobuzul cu care trebuia să meargă ea acasă era aproape să ajungă în staţie. Lana începu să-l alerge disperată, până când atinse o viteză imposibilă pentru un om. Sări repede în autobuz şi se aşeză pe primul loc liber pe care îl văzu.
Gâfâia de la atâta alergătură. Totuşi, se mira cum putuse să atingă o viteză aşa mare. E adevărat, întotdeauna fusese bună la sport. Îi întrecea chiar şi pe băieţi. Ba într-un timp făcuse parte şi din echipa de handbal a şcolii. Dar niciodată nu alergase ca acum. Gândurile îi fură întrerupte de soneria telefonului.
Era Sandy. O altă prietenă de-a ei.
- Hei, Sandy. Sunt în autobuz, nu pot vorbi acum.
- Vino imediat la mine acasă.
- Dar ...
- ACUM!
Apoi închise.
Sandy trebuia să aibă un motiv foarte bun pentru care o chemase la ea.
Sandy stătea în cealaltă parte a oraşului, aşa încât trebui să coboare la o anumită staţie ca să ia un alt autobuz. Când ajunse, găsi în faţa casei lui Sandy o ambulanţă.
- Sandy, ce s-a întâmplat?
Sandy privea în gol.
- Sandy!!!
- De la un timp se întâmplă ceva cu mine... ei bine, mi-am ucis...
