John Hemmingway-Istoria unei vieți tragice

Capitolul 1-Waterloo, 1995

 Londra.Bulevardul Waterloo, 24 noiembrie 1995, o zi întunecată de luni.Ziua aceasta marchează începutul unei săptămâni care, probabil, va fi ultima pentru mine.Mă simt foarte slăbit.Mâinile mă dor, sunt reci, pline de vânătăi și murdare...Pullover-ul meu albastru, vechi de vreo 5 ani, și rupt prin toate părțile, singurul lucru pe care-l am pentru a-mi acoperi bustul plin de julituri, nu mai face față temperaturilor extrem de scăzute.Mor de frig, literalmente.Tremur încontinuu.Am hipotermie.Inima-mi bate din ce în ce mai încet.Simt că forțele mele scad foarte mult, sunt aproape inexistente.Pantalonii, și ei vechi și plini de găuri, împreună cu niște adidași învechiți găsiți într-un tomberon alături de parcul unde dorm de obicei, și cu acel pullover, formează toată vestimentația pe care o am în momentul de față.Așa am ajuns...De la acel renumit scriitor, poet, dramaturg, influent în toată țara, care eram până acum un an, am trecut la cealaltă extremă.Acum sunt un vagabont inexistent în ochii celorlalți, exclus din societate, urât de toată lumea pentru un lucru în care sunt nevinovat, pe patul de moarte, fără cineva care să mă iubească sau care să fie alături de mine în asemenea momente critice.Am ajuns să fiu un deșeu uman...

 Mă trezesc de pe una din băncile parcului Waterloo.Mă uit la ora pe care o marchează Big Ben-ul, singurul referent temporal pe care-l am.E ora 08:30.Am deasupra mea niște cutii din carton obținute din lupta cu un alt om al străzii aseară.E singurul lucru, în afară de hainele mele, care poate fi folosit pentru a mă-ncălzi.Mă ridic, și mă duc să văd câți bani am primit din partea oamenilor, câți au fost buni și nu m-au ignorat.Rezultatul nu a fost surprinzător.În coșulețul unde oamenii ar fi trebuit să pună oamenii banii, nu era nici măcar o monedă de 50 de eurocenți.

  Societatea s-a schimbat...Înainte oamenii, dacă aveai nevoie de sprijin, nu doar material, ci și emoțional, erau mereu la dispoziție.Oricât de puțin ar fi avut, ei ți-ar fi oferit câte ceva, o masă caldă, o geacă, orice.Însă acum treaba stă altfel...Toți oamenii te privesc urât, de parcă le-ar fi scârbă de tine.Te analizează doar superficial și te ignoră, nu stau să se gândească că ai nevoie și tu de dragoste, de afecțiune, de un ajutor.Nu cred că e chiar așa de greu de înțeles faptul că și noi suntem oameni, și noi avem sentimente.Suntem pur și simplu excluși din această societate toxică și superficială.

  Mă întreb, cum de-am ajuns în această stare?Am fost o persoană bună, am ajutat oamenii din inițiativă propie, am fost un sprijin pentru cei din jurul meu, și toate astea din cauza faptului că am trecut și eu, și încă trec prin ce trăiesc oamenii ai străzii.De ce Dumnezeu a vrut să mă pună iarăși în această stare?Care e scopul?

 În timp ce îmi pun aceste întrebări și mă gândesc la niște răspunsuri coerente, observ că un bărbat mai în vârstă se apropie de mine.Ține o sacoșă albă în mână.Acest bărbat e-mbrăcat într-un trening nou-nouț, niște pantaloni gri și niște adidași albi și curați.Mă uit la el și mă-ntreb ce vrea să facă.Se apropie de mine, se așează pe bancă, și îmi spune:

-Bună dimineața!V-am văzut zilele astea prin această zonă, și, observând că nimeni nu vă ajută, m-am gândit să vă aduc eu ceva!Probabil nu o să vă fie de foarte mult ajutor ce e în pungă, dar am vrut să vă ajut...

-M...mulțumesc mult...Chiar nu știu ce să zic.

-Considerați această pungă ca pe un dar.Și acuma, dacă nu vă supărați, trebuie să plec, am niște treabă.Să aveți o zi bună!

 Pleacă cu un zâmbet larg.Fericit dar curios, scot tot ce e în pungă.Găsesc 10 caiete foarte groase mari dictando, 5 pixuri albastre, o geacă destul de folosită, și un bilețel în care scria:

"Adresa mea-Strada Hermes, nr 3, Heathrow, Londra. Oricând aveți nevoie de ceva veniți la mine.

                       Claude Verguet.

 Cu forțele pe care le mai am, iau unul dintre caiete și unul dintre pixuri și încep să îmi descriu starea în care mă aflu, și viața pe care am dus-o și încă o duc...(Va continua)