Femeia

M-am îndrăgostit de o voce.
Nu știu cum o cheamă, câți ani are sau cum arată. Știu doar cântecele și vocea ei. Este un post nou de radio, abia lansat și nu foarte popular, iar ea, în fiecare dimineață de luni, de la 7 la 7 și jumătate mă încarcă cu energie; colegii nu înțeleg buna mea dispoziție de luni, când sunt cel mai vesel om din toată secția, având în vedere că lunea nici nu mă ating de cafea. Iar eu nu le spun. Nu vreau să o împart cu nimeni.

*

O cheamă Maia. Nu ar fi fost o mare diferență dacă o chema Doriana, Mirela, Raluca sau Andra. Tot aceeași Femeie ar fi fost pentru mine.
Este prima dată când o țin în brațe și nu îmi vine să cred cât de norocos sunt. Tocmai am tras-o din fața unei mașini; sărise de pe trotuar cu pași sprinteni ca să recupereze chitara a cărei curea se rupsese. Nici nu știam cine este când am alergat, precum un nesăbuit, ca să o aduc înapoi pe trotuar, dar i-am recunoscut vocea când mi-a mulțumit, cu privirea plecată și obrajii îmbujorați. Chiar crede că ea este cea norocoasă.
Încercând să par cât mai relaxat și sigur pe mine, o invit la o cafea. Mă privește mirată o clipă, apoi zâmbește și acceptă.

*

- Cum poți să îmi spui asta? am întrebat femeia care mă privea tăcută, stând sprijinită cu spatele drept de spătarul scaunului din fața mea, cu mâinile împreunate în poală, în timp ce în fața ei, ceaiul aburind o aștepta neatins.
Cum poți să te uiți la mine așa, după tot ce mi-ai făcut? Zâmbești ca și cum nu ai ști tortura prin care am trecut, nopțile pe care nu le-am dormit agățându-mă de o mângâiere, o șoaptă, de mireasma parfumului tău! Zâmbești ca și cum nu ai ști că unghiile tale lungi și roșii s-au înfipt atât de adânc încât pot să văd, literalmente, amprenta degetelor tale pe suprafața inimii mele!
Și, parcă neștiind toate astea, stai acolo și îmi spui, cu un mic surâs, că mica noastră poveste de dragoste s-a terminat. Că nu te voi mai vedea niciodata. Că te-am pierdut iremediabil în fața unui rival cu care nici nu pot să concurez.
...că mai ai doar o lună de trăit.
Ești cu adevărat malefică, scumpă femeie. Ești lipsită de inimă.

*

Te văd în magnoliile înflorite din parcul de lângă blocul tău, de pe banca unde te-am sărutat prima oară. Erai roșie și tremurai, și ai protestat mult până mi-ai cedat în sfarșit, pentru că îți era rușine să faci așa ceva în public. Te văd în vitrinele magazinelor la care te prefăceai că te uiți, folosindu-le mai degrabă ca niște oglinzi, ca să verifici dacă fusta s-a șifonat, și dacă toate șuvițele stau la locul lor. Te văd în eșarfe vaporoase, în cerceii mult prea mari dar care ție ți se potriveau atât de bine, în rochii înflorate și în toate sandalele cu șireturi care se încheie sus, pe gambă. Te simt în mirosul florilor de tei și iasomie și te aud în toate melodiile de la radio, știi tu, cele pe care le ascultam împreună în mașină când mergeam la mare. Că tot veni vorba de mare, trebuie să mărturisesc, ți-am văzut urmele pe plajă ultima dată când m-am plimbat, și parcă te jucai râzând în valuri ca atunci când...
Au trecut niște ani de la ultima noastră conversație, draga mea. Acum, deja nu te mai iubesc. Nu te mai caut. Nu îți mai duc dorul.

Acum, te trăiesc.